rogojini, fier vechi, vase de bucătărie din tinichea. O fetiţă, aproape un copil încă, o fetiţă tare urâtă, cu un nas roşu umflat de guturai, şedea deasupra boarfelor şi se ţinea din răsputeri cu bietele sale mâini învineţite de frig, ca să nu se rostogolească jos. Şedea pe un morman de saltele pătrunse de umezeală, pe care dormeau copiii, şi se uita în jos la cei de pe stradă, care aruncau sticla goală de la unul la altul.

  Mă uitam la toate acestea şi nu mi-era deloc greu să înţeleg ce se întâmplă! În timp ce stăteam la fereastră şi contemplam tabloul de pe stradă, o auzeam şi pe fetiţa proprietăresei cântând în bucătărie, chiar alături de camera mea; cunoşteam melodia, şi am ascultat cu atenţie, dacă nu cumva o cântă fals. Apoi mi-am spus că un dement nu ar fi putut face toate acestea; mulţumesc lui Dumnezeu, eram tot atât de întreg la minte ca oricare altul.

  Deodată, i-am văzut pe doi dintre copiii de jos, din stradă, cum se reped unul la altul ocărându-se – doi ştrengari; îl cunoşteam pe unul dintre ei; era fiul proprietăresei. Deschid fereastra ca să aud ce-şi spun unul altuia şi într-o clipă se adună o ceată de copii sub fereastra mea, privind în sus cu ochii plini de aşteptare. Ce doreau? Să li se arunce ceva? Flori ofilite, oase, mucuri de ţigări, ceva ce puteau ronţăi sau cu care se puteau juca? Se holbau cu feţele învineţite de frig la fereastra mea. În timpul acesta, cei doi mici adversari continuau să se împroaşte cu injurii. Cuvinte ca nişte monştri lipicioşi se revărsau din aceste guri de copil, vorbe de ocară cumplite, cum se aude la târfe, înjurături marinăreşti pe care le învăţaseră poate jos, pe chei. Sunt amândoi atât de preocupaţi încât n-o observă pe proprietăreasa care aleargă afară să vadă ce se întâmplase.

  — Da, îi explică fiul său, s-a repezit la mine şi m-a strâns de gât, că nici n-am mai putut răsufla. Apoi întorcându-se spre micul răufăcător, care rânjeşte răutăcios – îl apucă toate furiile şi ţipă: Du-te dracului, mă, vită încălţată! Un păduchios ca tine să strângă oamenii de gât! Să mă ia naiba dacă nu-ţi.

  Iar mama – femeia aceasta însărcinată, care domină întreaga stradă îngustă cu pântecele său – îl ia de braţ pe micul ştrengar de zece ani şi, vrând să-1 aducă înăuntru, îi spune:

  — Ţine-ţi gura! Şi tu înjuri? Spui nişte vorbe de parcă ai fi stat la bordel ani de zile! Hai înăuntru!

  — Nu vin!

  — Ba o să vii!

  — Ba nu!

  De sus, de la fereastră, văd că mânia mamei creşte tot mai mult. Această scenă oribilă mă înfurie la culme; nu mai pot răbda şi-i strig ştrengarului să vină un moment până sus, la mine. Strig de două ori, numai ca să-i deranjez, ca să pun capăt acestei scene! A doua oară strig cu voce mai tare şi mama se întoarce uluită şi îşi ridică ochii spre mine. Dar îşi recâştigă pe loc calmul, mă priveşte arogant, insolent chiar, şi apoi se îndreaptă spre intrare, adresându-i fiului său o observaţie plină de reproş. Vorbeşte tare, ca s-o aud, şi-i spune:

  — Ptiu, să-ţi fie ruşine, că te văd oamenii cât eşti de rău! Nimic din tot ceea ce observam în felul acesta nu mi-a scăpat – nici un amănunt cât de neînsemnat. Atenţia îmi era 144 încordată la maximum. Sorbeam fiecare detaliu cu cea mai mare sensibilitate şi îmi conturam succesiv ideile în legătură cu fiecare scenă care se desfăşura jos. Era, deci, cu neputinţă ca mintea să nu-mi funcţioneze normal. De altfel, de ce să mai fie deranjată acum?

  Ia ascultă, mi-am zis deodată, să ştii că te-ai ocupat destul de mintea ta şi ţi-ai făcut griji din cauza ei; ar fi bine să se termine odată cu poznele astea! Este oare un semn de nebunie să observi şi să înregistrezi toate lucrurile atât de exact cum faci tu? Zău, aproape că mă faci să râd de tine. Situaţia nu-i lipsită de umor, după câte văd. Într-un cuvânt, oricărui om i se poate întâmpla să se împotmolească din întâmplare, şi încă într-o problemă dintre cele mai simple. Asta nu înseamnă încă nimic, este o pură întâmplare. Repet, cât pe-aci să râd din toată inima de tine. Cât despre factura aceea de băcănie, acele mizerabile cinci şaisprezecimi de brânză pentru calici, căci pot în toată liniştea s-o numesc aşa – hehe, brânză cu cuişoare şi cu piper – deci, cât despre caraghioasa aceea de brânză, i s-ar fi putut întâmpla şi unuia foarte tare la aritmetică să se încurce din cauza ei; chiar şi numai mirosul ei ar fi putut să te dea gata. Şi am râs cu poftă de toate brânze-turile mirositoare din lume. Nu, zău, dar ia pune-mi pe masă ceva mai bun de mâncare, am spus, pune-mi de pildă, dacă vrei, cinci şaisprezecimi de unt bun! Asta ar fi altceva.

  Am râs nervos de propriile mele năzbâtii şi le-am găsit foarte amuzante. Zău că nu aveam nimic deranjat, eram absolut în toate minţile.

  Veselia mea se înteţea, umblam prin cameră şi vorbeam cu mine însumi; râdeam în hohote şi mă simţeam foarte bine.

  Într-adevăr, parcă nu aş fi avut nevoie decât de acest moment de veselie, de această clipă de adevărată încântare, lipsită de griji, pentru ca să-mi aduc din nou creierul în stare de funcţionare. M-am aşezat la masă şi m-am apucat iar de alegoria mea. Şi mergea bine, mult mai bine decât în ultima vreme. Ce-i drept, nu prea repede. Dar mi se părea că puţinul pe care-1 realizam era de cea mai bună calitate. Am lucrat astfel timp de o oră fără să obosesc.

  Tocmai ajunsesem la un punct foarte important din alegoria mea despre incendiul dintr-o librărie. Mi se părea că acest punct este atât de important, încât tot ce mai scrisesem până atunci nu făcea