— Nu, controlaţi încă o dată fiecare cifră, răspunse ea. Nu poate să fie atât de mult. Sunt sigură.

  Am început să verific din nou fiecare articol: 2 pâini de câte 25, l sticlă de lampă: 18, săpun: 20, unt: 32. Nu era nevoie de un cap prea inteligent ca să parcurgi coloanele de cifre din această mică factură de băcănie în care nu apărea nimic deosebit de greu – şi m-am străduit în mod cinstit să descopăr greşeala despre care îmi vorbea femeia, dar nu am reuşit. După ce am răsucit câteva minute în minte aceste numere, am simţit, din păcate, că totul începe să mi se învârtă în cap; nu mai puteam face o deosebire între „debit” şi „credit”; începusem să le încurc, în cele din urmă, m-am împotmolit la următorul articol: 3 5/16 jumătăţi de pfunzi de brânză a 16. Creierul a încetat brusc să mai funcţioneze, mă holbam năuc la brânză, fără să pot trece mai departe.

  — Dar prost al naibii mai e scris! Spun eu desperat. Aici zău că e scris nici mai mult nici mai puţin decât cinci şaisprezecimi de brânză. Dar cine a mai auzit una ca asta? Uitaţi-vă şi dumneavoastră.

  — Da, răspunse doamna proprietăreasă, aşa au obiceiul să scrie. E brânză mirositoare de Olanda. Da, e bine. Cinci şaisprezecimi sunt, aşadar, cinci uncii.

  — Da, înţeleg! Întrerup eu, deşi la drept vorbind nu mai înţelegeam nimic.

  Am încercat din nou să duc până la capăt această socoteală, pe care cu câteva luni în urmă aş fi putut-o face într-un minut; eram leoarcă de sudoare, atât de mult îmi concentrasem toate forţele asupra acestor cifre enigmatice; clipeam din ochi gânditor, de parcă aş fi studiat problema cu cea mai mare atenţie, dar a trebuit să renunţ. Aceste cinci uncii de brânză mă dăduseră gata, aveam senzaţia că mi-a plesnit ceva în spatele frunţii.

  Pentru a lăsa totuşi impresia că încă mai continuam să socotesc, îmi mişcăm buzele şi rosteam din când în când câte o cifră cu voce tare, alunecând cu privirile tot mai jos pe notă, de parcă aş fi avansat neîncetat în calculul meu şi m-aş apropia de rezultat. Doamna patroană aştepta, în cele din urmă, am spus:

  — Am verificat încă o dată totul, de la început până la sfârşit, dar, după câte văd, nu e nici o greşeală.

  — Nu e nici o greşeală? Niciuna? Spuse femeia. Dar îmi dădeam seama, după vocea ei, că nu mă credea. Apoi deodată mi s-a părut că în tonul cu care îmi vorbea apare o uşoară nuanţă de dispreţ faţă de mine, un ton ceva mai indiferent, pe care nu-1 mai auzisem înainte. Ea spuse că, poate, nu sunt obişnuit să socotesc cu şaisprezecimi şi mai adăugă că trebuie să roage pe cineva mai priceput să-i verifice minuţios factura. Toate acestea le spuse nu într-un mod jignitor, ca să mă facă de ruşine, ci pe un ton serios şi preocupat. Când ajunse la uşă, îmi spuse, înainte de a ieşi, fără să mă privească:

  — Scuzaţi-mă că v-am deranjat! Cu aceasta a plecat. Puţin mai târziu, uşa se deschise încă o dată şi proprietăreasă intră din nou; de vreme ce se înapoiase atât de repede, nu putuse să ajungă mai departe de capătul coridorului.

  — Era cât pe-aci să uit! Spuse ea. Nu trebuie să mi-o luaţi în nume de rău, dar nu cumva îmi sunteţi dator nişte bani? Sunt acum, parcă, trei săptămâni de când aţi venit. Da, cred că aşa e. Nu-i uşor să te descurci cu o familie atât de mare. Îmi pare rău, dar de-acum încolo nu pot să mai găzduiesc pe nimeni pe credit.

  Am oprit-o.

  — Lucrez la un articol despre care v-am mai vorbit. De îndată ce e gata, vă primiţi banii, puteţi să fiţi absolut liniştită.

  — Da, dar văd că articolul acela nu-1 mai terminaţi!

  — Credeţi? Poate că inspiraţia îmi vine mâine sau chiar la noapte; nu e cu neputinţă să-mi vină chiar la noapte şi atunci articolul e gata în cel mult un sfert de oră. Vedeţi, munca mea nu e ca a celorlalţi oameni; nu pot să mă apuc de treabă şi să isprăvesc o anumită câtime în fiecare zi. Trebuie să aştept momentul potrivit. Şi nimeni nu poate să spună absolut sigur când vine inspiraţia. Trebuie s-o aştept.

  Cu aceasta, proprietăreasa a plecat. Dar de bună seamă că încrederea ei în mine era acum mult zdruncinată. De îndată ce am rămas singur, am sărit de pe scaun şi am început să-mi smulg părul de desperare. Nu, pentru mine nu mai era nici o scăpare, nici o scăpare! Creierul meu dăduse faliment. Oare eram într-adevăr un idiot, fiindcă nu mai ştiam să calcu-142 lez valoarea unei bucăţele de brânză mirositoare? Dar, pe de altă parte, era cu putinţă să-mi fi pierdut minţile, din moment ce eram în stare să-mi pun astfel de întrebări? Şi-apoi nu reuşisem oare să-mi dau seama limpede ca lumina zilei, şi chiar în toiul eforturilor de a verifica socoteala, că propri-etăreasa este însărcinată? De unde era să ştiu acest lucru? Doar nu mi-1 spusese nimeni şi nici nu-1 aflasem spontan. L-am văzut cu ochii mei şi am înţeles de îndată şi încă într-un moment de disperare, când făceam socoteli cu şaisprezecimi. Cum să-mi explic aceasta?

  M-am dus la fereastră şi am privit afară: fereastra mea dădea în Vognmandsgaten. Câţiva copii se jucau pe caldarâm, copii îmbrăcaţi sărăcăcios, în mijlocul străzii sărăcăcioase. Aruncau o sticlă goală de la unul la altul şi făceau un mare tărăboi. Un furgon pentru mutări trecu încet pe până ei; probabil că vreo familie fusese dată afară şi trebuia să schimbe locuinţa înainte de termenul de mutare. Cel puţin, la asta m-am gândit eu în prima clipă, în furgon se aflau aşternuturi de pat şi mobilă; paturi şi scrinuri mâncate de carii, scaune vopsite în roşu, cu câte trei picioare,