cu degetul, nu arăt, ca să nu te sperii. Nu fac decât să dau din cap şi să privesc într-acolo. Aşa! Iar dumneata înţelegi foarte bine la care trandafir mă refer, dar nu vrei să-mi dai voie să îngenunchez acolo; ţi-e teamă de mine şi. Nu îndrăzneşti să te apropii. Nu înţeleg cum de ai inima să-mi spui că sunt nebun. Dar nu mai crezi nici dumneata asta, nu-i aşa? Odată, într-o vară, e mult de-atunci, eram nebun; muncisem din greu şi uitam să iau masa la timp când trebuia să mă gândesc prea mult. Asta mi s-a întâmplat zile în şir. N-ar fi trebuit – şi totuşi, uitam mereu. Zău că-i adevărat. Să mă bată Dumnezeu dacă te mint. Vezi că mă nedreptăţeşti? Nu făceam asta fiindcă mă silea nevoia; mă bucur de credit şi încă de mult credit la Ingebert şi la Gravesen1; s-a întâmplat de multe ori să am bani în buzunar, chiar bani mulţi – şi totuşi, nu-mi cumpăram de mâncare, fiindcă uitam. Auzi? Nu spui nimic, nu răspunzi nimic, nici nu te mişti de lângă şemineu, aştepţi să plec.

  Ea s-a apropiat repede de mine şi mi-a întins mâna. Am pri-vit-o plin de neîncredere. Oare făcea acest gest din toată inima? Sau numai ca să scape de mine? M-a cuprins cu mâinile pe după gât, avea lacrimi în ochi. Stăteam şi o priveam, îmi întinse buzele; nu puteam s-o cred; de bună seamă că nu era decât un sacrificiu din partea ei, un mijloc de a termina odată.

  Restaurante cunoscute din Christiania.

  Ea spuse ceva. Mi s-a părut că spune: Totuşi, te iubesc. Propoziţia aceasta a rostit-o foarte încet şi nedesluşit; poate n-am auzit eu tocmai bine sau poate n-a rostit chiar aceste cuvinte. Dar m-a cuprins cu putere de după gât, şi-a ţinut braţele înlănţuite un timp, s-a înălţat chiar în vârful degetelor şi a stat aşa.

  Îmi era teamă că se sileşte să-mi dea această dovadă de gingăşie, şi am spus numai:

  — Cât de frumoasă eşti acum!

  Altceva n-am mai spus. Am făcut câţiva paşi înapoi, am deschis uşa şi am ieşit cu spatele.

  Iar ea a rămas înăuntru.

  PARTE A A PATRA venise iarna; o iarnă umedă, aproape fără zăpadă, o noapte nesfârşită, întunecoasă şi ceţoasă şi lipsită câte o săptămână în şir chiar şi de cea mai uşoară adiere de vânt uscat. Gazul ardea în felinare aproape ziua întreagă, şi totuşi oamenii se loveau unul de altul în ceaţă. Toate sunetele – dangătul clopotelor de la biserici, clinchetul clopoţeilor de la caii înhămaţi la trăsuri, vocile oamenilor, tropotul copitelor – toate se auzeau în surdină, înăbuşite de aerul dens. Trecea săptămână după săptămână, dar vremea continua să rămână neschimbată.

  Iar eu locuiam încă şi acum în cartierul Vaterland. Mă ataşasem tot mai mult de hanul acesta, de acest soi de locuinţă pentru călători, unde, cu toată mizeria mea, mi se dăduse permisiunea să locuiesc. Banii mi se terminaseră de mult, dar continuam să rămân de parcă aş fi avut dreptul, de parcă aş fi fost unul de-ai casei. Proprietara nu-mi spusese încă nimic, dar eram chinuit de gândul că nu-i puteam plăti. A mers aşa cam vreo trei săptămâni.

  Începusem iarăşi să scriu, chiar de mai multe zile, dar nu reuşisem încă să produc ceva care să mă mulţumească; nu mai aveam nici un fel de inspiraţie, oricâte eforturi aş fi făcut – nici dimineaţa, nici mai târziu. Nu îmi reuşea nimic, indiferent de ce mă apucam; norocul mă părăsise.

  Toate aceste încercări le făceam într-o cameră de la etajul al doilea; cea mai bună cameră pentru oaspeţi. Rămăsesem acolo, fără să fiu deranjat, din prima seară când avusesem bani şi putusem achita nota de plată. Sperasem tot timpul că voi reuşi să scriu un articol pe vreo temă sau alta, ca să am din ce să-mi plătesc camera, precum şi celelalte datorii. Tocmai de aceea lucram cu atâta zor. Îmi pusesem mari speranţe mai ales într-un foileton pe care îl începusem. Era o alegorie în legătură cu un incendiu într-o librărie – o idee profundă -şi eram hotărât să depun toate eforturile pentru a o realiza. Intenţionam să-i duc foiletonul „comandorului”, ca acont. „Comandorul” va putea atunci constata că sprijinise un talent real; nu mă îndoiam câtuşi de puţin că se va convinge de aceasta. Problema era numai să aştept să-mi vină inspiraţia. De ce nu-mi vine inspiraţia – şi de ce nu chiar din prima zi? Nimic nu-mi stătea în cale acum, primeam în fiecare zi câte ceva de mâncare de la proprietăreasa mea, câteva felii de pâine cu unt dimineaţa şi seara – şi nervozitatea îmi dispăruse aproape complet. Nu-mi mai înfăşuram mâinile în cârpe când scriam şi puteam să privesc jos în stradă, de la ferestrele mele de la etajul al doilea, fără să ameţesc. Mă simţeam cu mult mai bine din toate punctele de vedere şi am început chiar să mă mir că nu-mi terminasem încă alegoria. Nu puteam înţelege care să fie cauza.

  Dar într-una din zile am ajuns, în sfârşit, să bănuiesc ce grad atinsese starea mea de slăbiciune, cât de inapt de lucru devenise creierul meu inert. In ziua aceea proprietăreasa a venit la mine în cameră cu o factură pe care m-a rugat s-o verific. Spunea că trebuie să fie undeva o greşeală în socoteli, căci acestea nu se potriveau cu cifrele din registrul ei, dar că ea nu fusese în stare să descopere greşeala.

  Am început să fac din nou adunarea; proprietăreasa şedea în faţa mea şi mă privea. Am adunat cele douăzeci de numere, mai întâi de sus în jos şi am constatat că totalul era corect, apoi încă o dată de jos în sus şi am ajuns la acelaşi rezultat. M-am uitat la femeie; aceasta aştepta să-mi audă părerea; am observat de îndată că era însărcinată; faptul nu mi-a scăpat, cu toate că nu o privisem cu o atenţie deosebită.

  — Totalul e bun,