primele cuvinte pe care le-a rostit. Am înţeles aluzia şi m-am ridicat. Ea întinse mâna după palton, ca şi când ar fi dorit să-1 îmbrace, dar se răzgândi, îl lăsă acolo unde era şi se îndreptă spre şemineu. Era palidă şi din ce în ce mai agitată. Ca să nu se creeze impresia că mă dă de-a dreptul afară, am întrebat-o:

  — Tatăl dumitale a fost militar? Şi în acelaşi timp am dat să plec.

  — Da, a fost militar. Dar de unde ştiam eu asta? 134

  — Nu ştiam. Mi s-a părut doar aşa.

  — Ciudat!

  — Da. Existau anumite lucruri pe care le presimţeam. Da, da, asta ţinea de nebunia mea.

  Mi-a aruncat o privire fugară, dar nu a răspuns. Simţeam că o chinuiam cu prezenţa mea, şi voiam să termin cât mai repede. M-am oprit şi am aşteptat.

  — Chiar vrei să pleci? Spuse ea, continuând să rămână nemişcată lângă şemineu.

  Nu i-am răspuns. Mă simţeam umilit şi dezorientat – şi o priveam fără să spun nimic. Da, stricasem totul. Părea să nu-i pese deloc că eram gata de plecare; o pierdusem dintr-o dată definitiv şi acum căutam ceva să-i spun de adio, un cuvânt greu, adânc, care să o impresioneze şi, poate, să-i impună puţin respect. Dar cu totul împotriva hotărârii mele de a mă arăta rece şi mândru, am început, agitat şi jignit adânc, să vorbesc de lucruri neînsemnate, iar cuvântul greu, decisiv, nu-mi venea pe buze. Am făcut o figură foarte lamentabilă. Până la urmă am ţinut iarăşi un discurs, am vorbit din nou într-o limbă cărturărească.

  De ce nu-mi spune, la urma urmei, scurt şi desluşit să-mi văd de drum? Am întrebat-o. Da, de ce nu-mi spune? Nu trebuie să se jeneze, în loc să-mi atragă atenţia că fata în casă urmează să se întoarcă curând, ar fi putut să-mi spună pur şi simplu: Acum dispari, căci trebuie să mă duc s-o iau pe mama şi nu vreau să mă însoţeşti pe stradă. Nu la asta s-a gândit? Ba da, sunt sigur că la asta s-a gândit, doar am înţeles numaidecât. Era nevoie de atât de puţine indicii ca să înţeleg: chiar şi numai felul în care întinsese mâna după palton şi apoi îl lăsase din nou acolo unde era, m-a convins imediat. După cum îi spuneam, aveam câteodată presimţiri. Şi poate că în asta nici nu era, la urma urmei, chiar atât de multă nebunie.

  — Doamne, Dumnezeule! Lartă-mă pentru cuvântul ăsta. Mi-a scăpat fără să vreau, strigă ea. Dar stătea mai departe ca ţintuită şi nu făcea nici un pas spre mine.

  Eu îmi continuam neînduplecat peroraţia. Stăteam acolo şi turuiam întruna, având simţământul penibil că o plictişese, că niciunul dintre cuvintele mele nu-şi atinge ţinta, totuşi nu încetam să vorbesc, în fond, arătam eu, poţi să ai un suflet delicat, fără să fii neapărat nebun; există chiar firi care se hrănesc cu bagatele şi pot să se prăpădească numai din cauza unui singur cuvânt mai greu. Şi i-am dat să înţeleagă că eu aveam tocmai o astfel de fire. Adevărul este că din cauza sărăciei unele aptitudini ale mele au ajuns atât de ascuţite încât sunt în stare să-mi pricinuiască de-a dreptul neplăceri, te asigur, de-a dreptul neplăceri, din păcate! Dar lucrul ăsta îşi are avantajele sale; în anumite situaţii, îmi este chiar de folos. Omul inteligent, dar sărac, este un observator cu mult mai perspicace decât cel inteligent dar bogat. Cel sărac este atent la fiecare pas pe care îl face, ascultă bănuitor orice cuvânt rostit de oamenii care-i ies în cale; fiecare pas pe care îl face impune gândurilor şi sentimentelor sale o datorie, o sarcină. Are auzul fin şi e impresionabil, e un om cu experienţă, sufletul său este brăzdat de răni provenite din arsuri.

  Apoi am vorbit un timp destul de îndelungat despre aceste arsuri din sufletul meu. Dar cu cât vorbeam mai mult, cu atât ea devenea mai nerăbdătoare; în cele din urmă, spuse de câteva ori cu desperare: Dumnezeule! Frângându-şi mâinile. Vedeam bine că o torturez şi nu voiam s-o torturez. Şi totuşi, tocmai aceasta făceam, în cele din urmă, am socotit că în linii mari îi spusesem esenţialul din ceea ce dorisem să-i spun. Privirea ei disperată m-a zguduit şi am strigat.

  — Acum plec, plec! Nu vezi că am şi pus mâna pe clanţă? Rămâi cu bine, rămâi cu bine! Ai putea, cred, totuşi, să-mi răspunzi ceva când îţi spun de două ori „rămâi cu bine” şi sunt gata să plec. Nici nu-ţi cer să ne mai întâlnim vreodată, căci asta te-ar îndurera. Spune-mi numai atât: de ce nu m-ai lăsat în pace? Ce ţi-am făcut? Doar nu ţi-am ieşit eu în cale, nu-i aşa? De ce-mi întorci brusc spatele de parcă nu m-ai mai cunoaşte? Acum mi-ai risipit şi ultimele iluzii, m-ai făcut mai nefericit decât am fost vreodată. Doamne, dar nu sunt nebun. Ştii prea bine, dacă accepţi să te gândeşti doar o clipă la asta, că sunt absolut normal. Vino şi dă-mi mâna! Sau dă-mi voie să mă apropii de dumneata! Vrei? N-o să-ţi 136 fac nici un rău, vreau numai să îngenunchez pentru un moment în faţa dumitale, să îngenunchez pe podea în faţa dumitale. Se poate? Nu, nu, n-o să fac asta, căci văd că ţi-e teamă, n-o să fac, n-o să fac asta, auzi? Doamne, de ce te sperii aşa? Doar stau liniştit, nici nu mă mişc. Nu am vrut decât să îngenunchez pentru un minut, pe covor, chiar acolo, pe locul acela roşu, la picioarele dumitale. Dar ţi-a fost teamă; ţi-am citit de îndată teama în ochi. De aceea n-am mai făcut nici o mişcare. N-am făcut nici un pas când ţi-am adresat rugămintea asta, nu-i aşa? Am stat la fel de nemişcat ca acum, când îţi arăt locul unde aş fi vrut să cad în genunchi în faţa dumitale, acolo, pe trandafirul acela roşu de pe covor. Nu arăt nici măcar