multe ori. I-am descheiat un nasture sau doi de la bluză, i-am văzut sânii. Erau atât de albi şi de rotunzi, şi se întrezăreau prin cămaşă ca două minuni fermecătoare.

  — Pot să privesc? Întreb eu, apoi încerc să măresc deschizătura de la bluză; sunt prea emoţionat şi nu reuşesc să mai deschei şi nasturii de jos, unde bluza este mai strânsă în jurul taliei. Pot să văd un pic? Numai un pic.

  Îmi trece o mână pe după gât, foarte încet, cu gingăşie; prin nările roz tremurătoare îmi trimite respiraţia drept în obraz; cu cealaltă mână începe să-şi descheie singură nasturii, unul câte unul. Râde cu un râs jenat, scurt şi mă priveşte de mai multe ori, să vadă dacă observ că i-e teamă. Desface panglicile, îşi descheie corsajul, fericită, dar în acelaşi timp şi plină de teamă. Iar mâinile mele greoaie trebăluiesc pe la nasturi şi panglici. Ca să-mi abată atenţia de la ceea ce face, mă mângâie cu mâna stângă şi spune:

  — Câte fire de păr căzut ai aici!

  — Da, fac eu, şi încerc să-i sărut sânii, în momentul acesta ea stă întinsă, cu bluza desfăcută de tot. Dar deodată tresare, ca şi când şi-ar fi dat seama că a mers prea departe; îşi potriveşte din nou bluza şi se ridică puţin. Apoi, ca să-şi ascundă jena, începe din nou să vorbească despre firele de păr căzut de pe umerii mei!

  — De ce îţi cade atât de tare părul?

  — Nu ştiu.

  — Să-ţi spun eu, bei prea mult şi poate. Ptiu, nu pot să spun! Ar trebui să-ţi fie ruşine! N-aş fi crezut asta despre dumneata! N-aş fi crezut ca dumneata, care eşti încă atât de tânăr, să-ţi pierzi părul! Dar acum, te rog să-mi povesteşti: de fapt, ce fel de viaţă duci? Sunt sigură că este ceva îngrozitor. Dar să-mi spui numai adevărul, înţelegi? Să nu umbli cu scorneli. Aşa, acum hai, povesteşte.

  O, ce oboseală mă cuprinsese! Cu cât mai bucuros aş fi stat liniştit, doar s-o privesc, în loc să-mi dau aere şi să mă canonesc cu toate aceste încercări. Nu mai eram bun de nimic, devenisem o otreapă.

  — Începe, te rog, spuse ea. 132

  Şi atunci i-am istorisit totul. Nimic decât adevărul. Nu am prezentat lucrurile în culori mai sumbre decât erau în realitate, căci nu aveam intenţia să-i stârnesc mila; i-am povestit şi de modul în care mi-am însuşit într-o seară cinci coroane.

  Stătea şi mă asculta cu gura căscată, palidă, speriată, iar în ochii ei strălucitori se putea citi spaima. Dar voiam să repar lucrurile, să risipesc impresia tristă pe care o produsesem şi de aceea mi-am luat inima în dinţi:

  — Acum însă s-a terminat cu toate astea; nu mai poate fi vorba de aşa ceva; acum sunt salvat!

  Dar ea era foarte abătută. Doamne fereşte! A spus şi apoi a tăcut. A repetat această propoziţie de câteva ori la intervale scurte, apoi a tăcut din nou. Doamne fereşte!

  Am început să fac glume, am luat-o de mijloc, ca să o gâdil, apoi am dat s-o strâng în braţe, îşi încheiase bluza la loc şi aceasta mă enervă. De ce procedase astfel? Eram mai puţin demn în ochii ei acum, când ştia că nu mi-am pierdut părul din cauza unei vieţi uşuratice? Oare i-aş fi plăcut mai mult dacă i-aş fi spus că sunt un chefliu? Dar să nu mai pierd vremea cu fleacuri! Ceea ce aveam de făcut era să-i dau înainte. Şi dacă era vorba numai să-i dau înainte, apoi las pe mine!

  Prin urmare, trebuia să încerc din nou.

  Am culcat-o, am culcat-o pur şi simplu pe canapea. S-a împotrivit – de altfel, destul de slab. Privirea ei era mirată.

  — Dar. Ce vrei să faci?

  — Ce vreau?

  — Nu. Nu.

  — Bada, bada.

  — Nu, înţelege! Strigă ea. Apoi a adăugat aceste cuvinte jignitoare: Zău, cred că eşti nebun!

  Fără să vreau, m-am oprit un moment şi am spus:

  — Nu eşti convinsă de asta.

  — Ba da, arăţi ciudat! Şi-apoi, în dimineaţa aceea când m-ai urmărit. Nu erai beat şi-atunci?

  — Nu, şi nu eram nici flămând. Tocmai mâncasem.

  — Cu-atât mai rău.

  — Ţi-ar fi plăcut mai mult dacă aş fi fost beat?

  — Da. Oh! Mi-e teamă de dumneata! Doamne, dar nu vrei să-mi dai drumul odată?

  Am stat o clipă pe gânduri. Nu, nu puteam să-i dau drumul. Pierdeam prea mult. Aşa, să lăsăm fleacurile astea! La o oră atât de târzie, pe o canapea. Ei, astfel de eschivări tocmai acum? Într-un asemenea moment? Parcă nu aş şti că nu e decât timiditate? Doar nu mai eram un novice! Haidem, am vorbit destul! Să terminăm cu mofturile!

  Ea opunea acum o rezistenţă înverşunată, mult prea înverşunată ca să poată proveni numai din timiditate. Ca din greşeală, am răsturnat lumânarea, care s-a stins. Acum ea se împotrivea cu desperare şi a început chiar să scâncească uşor.

  — Nu, asta nu, asta nu! Dacă vrei, sărută-mi mai bine sânii. Dragul meu, iubitul meu!

  M-am oprit îndată. Mi s-a părut că rosteşte aceste cuvinte atât de îngrozită, atât de neajutorată, încât m-am dat bătut. Credea că îmi oferă o compensaţie dându-mi voie să-i sărut sânii. Cât era de frumos; frumos şi naiv! Aş fi fost în stare să cad în genunchi în faţa ei.

  — Dar, draga mea, am spus eu buimăcit, nu înţeleg. Zău, nu înţeleg ce înseamnă jocul ăsta.

  Ea se ridică şi aprinse din nou lumânarea cu mâinile tremurânde; am rămas mai departe pe canapea, fără să mai întreprind nimic. Oare ce se va mai întâmpla? De fapt, nu mă simţeam deloc în apele mele.

  Ea şi-a aruncat privirile pe perete, apoi la ceas şi a tresărit.

  — Oh, în curând trebuie să vină fata, spuse ea. Acestea au fost