am observat asta de mai multe ori. Acum, de ce te uiţi iar aşa? Doar n-o să mă faci să cred că eşti tot atât de timid şi când îţi dai drumul. Atunci, pe stradă, când erai beat, te-ai purtat destul de îndrăzneţ urmărindu-mă până acasă şi sâcâindu-mă tot timpul cu spiritele dumitale răutăcioase. „Vă pierdeţi cartea, domnişoară, vă pierdeţi cartea, sigur domnişoară!” Hahaha! Ptiu, asta zău că a fost urât din partea dumitale.

  Stăteam şi o priveam pierdut. Inima îmi bătea puternic, simţeam sângele mai fierbinte în vine. O, cât era de minunat să te afli din nou într-o locuinţă omenească, să asculţi tictacul unui ceas şi să stai de vorbă cu o fată tânără şi vioaie în loc să vorbeşti doar cu tine însuţi!

  — De ce nu spui nimic?

  — O, cât de drăguţă eşti, răspund. Uite că m-am îndrăgostit de dumneata. În momentul acesta sunt foarte îndrăgostit! Ce pot să fac. Eşti fiinţa cea mai ciudată care. Câteodată ochii dumitale au o strălucire cum nu am mai văzut până acum. Sunt ca două flori. Cum? Nu, nu! Poate nu ca florile, ci. Sunt foarte îndrăgostit de dumneata şi nu-mi foloseşte la nimic. Cum te cheamă?' Serios, acum trebuie să-mi spui cum te cheamă.

  — Dar pe dumneata cum te cheamă? Doamne, aproape că am uitat din nou! M-am gândit ieri, toată ziua, că ar trebui să te întreb. La drept vorbind, nu chiar toată ziua, căci de fapt ieri nu m-am gândit deloc la dumneata.

  — Ştii ce nume ţi-am dat? Ţi-am zis Ylajali. Cum îţi place? E atât de unduitor.

  — Ylajali?

  — Da.

  — Este un nume străin?

  — Hm! Nu e nici un nume străin.

  — O, nu-i deloc urât.

  După o discuţie îndelungată, am spus, în sfârşit, fiecare cum ne cheamă. Ea se aşeză pe canapea lângă mine şi împinse cu piciorul scaunul mai încolo. Apoi am început să stăm din nou de vorbă.

  — Te-ai şi bărbierit în seara asta, spuse ea. În general, arăţi mai bine astăzi decât ultima dată. Dar numai un pic mai bine. Să nu-ţi închipui că. Nu, zău, data trecută arătai destul de neglijent. Pe deasupra aveai şi o cârpă oribilă înfăşurată în jurul degetului. Şi în halul acela voiai să mergi cu mine undeva, să bem un pahar de vin! Nu, mulţumesc!

  — Aşadar, n-ai vrut să mergi cu mine numai fiindcă arătam atât de mizerabil? Am întrebat eu.

  — Nu, răspunse ea şi privi în jos. Zău că nu ăsta a fost motivul. Nici nu m-am gândit la asta.

  — Ascultă, am spus eu. Desigur, îţi închipui că pot să mă îmbrac şi să trăiesc întocmai cum îmi place. Dar nu pot, căci sunt foarte, foarte sărac.

  M-a privit ţintă.

  — Eşti sărac?

  — Da. Pauză.

  — O, Doamne, dar şi eu sunt săracă, spuse ea, dând curajos din cap.

  Fiecare cuvânt pe care-1 rostea mă îmbăta, îmi pătrundea în inimă ca o picătură de vin. Şi la urma urmei – chiar dacă nu era decât una dintre fetele oarecare din Christiania, chiar dacă vorbea în jargonul obişnuit al acestora, afişând, întocmai ca ele, un fel de a fi degajat şi comunicativ – mă fermeca văzând cum îşi apleacă uşor capul într-o parte şi ascultă cu atenţie când spuneam ceva. Apoi, îi simţeam respiraţia.

  — Ştii, am spus eu, că. Dar nu trebuie să te superi. Aseară, când m-am culcat, mi-am desfăcut braţele ca să te cuprind. Aşa. ca şi cum te-ai afla în ele. Şi-am adormit aşa.

  — Da? E tare drăguţ. Pauză. 130

  — Fireşte că nu-ţi puteai permite să faci ceva decât de la distanţă; căci altfel.

  — Nu crezi că aş putea s-o fac şi. Altfel?

  — Nu, nu cred.

  — Dar să ştii că de la mine te poţi aştepta la orice, am spus eu, umflându-mă în pene. Apoi i-am trecut un braţ pe după mijloc.

  — Pot să mă aştept? A mai spus ea.

  Faptul că mă socotea atât de corect mă enerva, mă ofensa. Deodată, mi-am luat inima în dinţi, mi-am făcut curaj şi i-am luat mâna într-a mea. Dar ea şi-a retras-o încet şi s-a dat puţin mai încolo. Asta mi-a tăiat din nou curajul; m-a cuprins un sentiment de ruşine şi mi-am întors privirile spre fereastră. Da, de fapt, aveam un aspect destul de jalnic în colţul în care şedeam şi mai ales nu trebuia să-mi fac nici o iluzie. Ar fi fost cu totul altceva dacă aş fi întâlnit-o atunci când aveam încă aspectul unui om, pe timpul când duceam încă o viaţă normală, când dispuneam încă de câte ceva ca să fac faţă nevoilor. M-am simţit foarte deprimat.

  — Vezi? Spuse ea, vezi că am dreptate? O cută cât de mică pe frunte poate să-ţi taie curajul. Te simţi jenat chiar numai dacă cineva se îndepărtează puţin de dumneata. Apoi a râs şăgalnic, cu ochii închişi, ca şi când nu ar fi dorit nici ea să fie văzută.

  — Asta-i prea de tot! Am izbucnit. O să vezi acum. Apoi am cuprins-o cu putere de umeri. Oare fata asta îşi pierduse minţile? Mă socotea cumva lipsit de orice experienţă? Pe legea mea că o să-i. Nimeni nu va putea spune că, în privinţa asta, am fost un nepriceput. Fiinţa asta era un adevărat demon! Iar dacă tot trebuia să se întâmple, apoi.

  Dar mare lucru nu mai era de capul meu!

  Ea continua să şadă liniştită şi să ţină mai departe ochii închişi; niciunul dintre noi nu spunea nimic. Auzeam cum ne bat inimile, a mea şi a ei, ca un tropot de copite.

  Am sărutat-o.

  Nu mai ştiam ce fac. Am spus probabil o prostie, de care ea a început să râdă. I-am şoptit cuvinte dulci, aproape de buze, i-am mângâiat obrajii şi am sărutat-o, am sărutat-o de