Pe la amiază, am părăsit camera mea din Tomtegaten, în care continuam să locuiesc şi să mă simt bine în schimbul celor zece coroane pe care mi le dăduse „comandorul” şi am plecat în oraş. Eram într-o dispoziţie dintre cele mai bune şi am hoinărit toată după-amiaza pe străzile cele mai animate, uitându-mă la lume. Nu era încă ora şapte când am trecut prin piaţa Sf. Olaf şi mi-am ridicat pe furiş privirile la ferestrele de la numărul 2. Peste o oră o voi vedea. Am mers tot timpul stăpânit de o uşoară şi delicioasă nelinişte. Oare ce se va întâmpla? Ce să-i spun când va coborî treptele? Bună seara, domnişoară? Sau să zâmbesc numai? M-am hotărât să rămân la zâmbet. Fireşte, o voi saluta cu toată consideraţia.

  M-am îndepărtat din nou de locul acela. M-am simţit puţin jenat că venisem aşa devreme. Am făcut un ocol pe bulevardul Karl Johan, fără să pierd însă din ochi ceasul de pe 126 clădirea Universităţii. Când s-a făcut ora opt, am luat-o din nou spre piaţa Sf. Olaf, trecând prin faţa Universităţii. Pe drum mi-a trecut prin gând că s-ar putea să ajung cu câteva minute prea târziu şi am grăbit cât am putut pasul. Piciorul mă durea foarte tare. Încolo, totul era în ordine.

  M-am postat în apropierea fântânii arteziene, ca să răsuflu. Am aşteptat vreme îndelungată, tot uitându-mă în sus spre ferestrele de la numărul 2, dar ea nu mai apărea. Ei, o să mai aştept puţin, doar nu aveam nici o grabă, poate că intervenise ceva ce o făcea să întârzie. Deci, am continuat să aştept. Oare nu cumva trecusem prin toate acestea în vis? Nu cumva ne întâlnisem pentru prima dată în noaptea aceea, când am avut febră? Am început să mă gândesc, perplex, la întreaga întâmplare, şi simţeam că nu mai eram sigur de nimic.

  Hm! Făcu deodată cineva în spatele meu.

  Am auzit foarte bine acest sunet şi nişte paşi uşori în apropierea mea. Dar nu m-am întors. Am continuat să mă uit ţintă la scara mare din faţa mea.

  — Bună seara, am mai auzit apoi.

  Uit să mai zâmbesc, şi nici măcar nu-mi scot de îndată pălăria. Atât sunt de surprins văzând-o că vine din direcţia aceasta.

  — Ai aşteptat mult? Spuse ea, respirând mai greu. Se vedea că mersese repede.

  — Nu, deloc, n-am sosit decât acum câteva clipe, am răspuns. Şi-apoi, ce importanţă ar fi avut chiar dacă aş fi aşteptat timp îndelungat? De altfel, credeam că veţi veni din altă direcţie.

  — Am însoţit-o pe mama până la o familie. E invitată în seara asta.

  — A, aşa? Fac eu.

  Pornim. Un poliţist stă la colţul străzii şi ne priveşte.

  — Dar, de fapt, încotro mergem? Întreabă ea şi se opreşte.

  — Încotro vrei dumneata, absolut încotro vrei.

  — Of, da; dar e atât de neplăcut să hotărăşti singur. Pauză. Apoi spun, doar pentru ca să spun ceva:

  — Ferestrele dumitale nu sunt luminate, după câte văd.

  — Nu, răspunde ea vioi. Fata în casă are şi ea liber. Sunt absolut singură.

  Stăm amândoi şi privim în sus, spre ferestrele de la numărul 2, de parcă nu le-am mai fi văzut până atunci.

  — Atunci, n-am putea urca la dumneata? Întreb. O să stau tot timpul lângă uşă, dacă vrei.

  Dar acum încep să tremur de emoţie. Regret că fusesem prea insolent. Dar dacă am ofensat-o cumva şi pleacă? Dar dacă nu o voi mai vedea? O, costumul acesta mizerabil al meu. Aştept răspunsul, disperat.

  — Nu o să stai deloc lângă uşă, spune ea. Am urcat. Afară, pe coridor, era întuneric şi m-a luat de mână să mă conducă. Nu trebuia să fiu aşa de tăcut, îmi spuse ea, puteam să vorbesc în toată voia. Am intrat, în timp ce aprindea o lumânare – nu a aprins o lampă, ci o lumânare – în timp ce aprindea lumânarea, îmi spuse râzând uşor:

  — Dar acum nu trebuie să te uiţi la mine. Mi-e tare ruşine! Dar nu mai fac aşa ceva niciodată!

  — Ce nu mai faci niciodată?

  — N-o să mai. O, nu, zău. N-o să te mai sărut niciodată.

  — N-o să mă mai săruţi? Am întrebat eu şi am râs amândoi.

  Am întins braţele spre dânsa, ea s-a dat la o parte, a evitat îmbrăţişarea trecând de cealaltă parte a mesei. Am stat şi ne-am privit un moment unul pe altul, între noi se afla lumânarea.

  Apoi începu să-şi desfacă voaleta şi să-şi scoată pălăria, în timpul acesta, ochii ei jucăuşi mă fixau urmărindu-mi toate mişcările, ca să nu o pot prinde. Am făcut o nouă încercare, dar m-am împiedicat de covor şi am căzut. Piciorul rănit nu voia să mă mai susţină. M-am ridicat cu multă greutate.

  — Doamne, cum te-ai înroşit, spuse ea. Ce neîndemânatic eşti!

  — Da, aşa-i.

  Apoi urmărirea a început din nou.

  — Parcă şchiopătezi.

  — Da, cred că şchiopătez puţin, dar numai puţin.

  — Ultima dată te durea un deget. Acum te doare un picior. Câte ghinioane mai ai!

  — M-a călcat puţin o trăsură, acum câteva zile.

  — Călcat? Iarăşi beat. Doamne, dar ce viaţă mai duci şi dumneata! Mă ameninţă cu degetul arătător şi luă o mină serioasă. Să luăm loc acum, spuse. Nu, nu acolo lângă uşă! Eşti prea rezervat. Aici. Dumneata aici şi eu acolo. Aşa! Zău, e atât de plictisitor cu oamenii timizi! Trebuie să spui şi să faci totul singură. Ei nu-ţi dau nici o mână de ajutor. Acum ai putea de pildă să pui mâna pe speteaza scaunului meu; ai fi putut să te gândeşti şi singur, nu-i aşa? Iar când spun asta, faci nişte ochi ca şi când n-ai crede că-i adevărat. Da, aşa este,