— Nu, am răspuns.

  Dar între timp uitasem de „Nonne” şi 1-am întrebat cam care ar putea fi distanţa până la Holmestrand, socotită în mile geografice dintre cele vechi.

  — Până la Holmestrand? Cred că vreo.

  — Sau până la Veblungsnaes?

  — Staţi o clipă. Da, cred că până la Holmestrand.

  — Ascultă, până una-alta, 1-am întrerupt eu din nou, nu ai vrea să fii atât de bun să-mi dai puţin tutun, numai puţin!

  Am luat tutunul, i-am mulţumit omului foarte călduros şi am plecat. Nu 1-am consumat, ci 1-am pus îndată în buzunar. Omul nu mă slăbea din ochi. Poate că-i trezisem bănuieli, într-un fel sau altul. Fie că mergeam, fie că stăteam pe loc, îi simţeam privirile în spate şi nu-mi plăcea să fiu urmărit de acest om. Mă întorc, mă îndrept din nou spre el şi îi spun:

  — Cârpaciule.

  Numai cuvântul acesta: cârpaciule. Nimic altceva. In momentul în care spun aceasta, îl privesc cu furie drept în ochi. Simt că îl fixez teribil; era ca şi cum privirea mea ar veni dintr-altă lume. Mă opresc un moment, după ce am rostit cuvântul. Apoi pornesc din nou târându-mă spre Jaernbanetorvet. Omul nu scoate nici un cuvânt şi se mulţumeşte să mă urmărească din ochi.

  Cârpaciule? M-am oprit. Oare nu cumva am avut chiar de la început senzaţia că-1 mai întâlnisem o dată pe acest infirm? Sus, pe strada Graensen, într-o dimineaţă senină; tocmai îmi amanetasem vesta. Mi se părea că trecuse o veşnicie de atunci.

  Mă gândesc la toate acestea sprijinindu-mă de un zid din colţul pieţei cu Havnegaten, când deodată tresar şi dau să mă furişez mai departe, să mă fac nevăzut. Dar cum nu reuşesc, privesc înverşunat drept înainte, fără să mă mai ruşinez câtuşi de puţin. Nu mai exista nici o posibilitate de a scăpa. În faţa mea este „comandorul”.

  Acum devin de o neruşinare de-a dreptul provocatoare; fac chiar un pas înainte îndepărtându-mă de zid, pentru a-i atrage atenţia. Dar nu ca să-i produc milă. Mă comport astfel ca să-mi bat joc de mine însumi, să mă ţintuiesc singur la stâlpul infamiei; aş fi fost în stare să mă rostogolesc pe jos în plină stradă şi să-1 rog să treacă peste mine, să mă calce pe obraz. Nu-i spun nici măcar bună seara.

  „Comandorul” bănuieşte, poate ceva, îşi dă seama că ceva nu este în ordine, îşi încetineşte puţin paşii, iar eu, pentru a-1 face să se oprească, îi spun: 124

  — Ar fi trebuit să vă aduc un manuscris, dar nu am putut să realizez încă nimic.

  — A? Face el întrebător. Nu 1-ai terminat încă?

  — Nu, nu 1-am terminat încă.

  Dar deodată ochii mi se umplu de lacrimi văzând amabilitatea „comandorului”. Tuşesc şi îmi dreg glasul ca să-mi fac curaj. „Comandorul” îşi suflă cu putere nasul, apoi se opreşte şi mă priveşte ţintă.

  — Dar până una-alta, ai din ce să trăieşti? Întreabă.

  — Nu, răspund eu, nu am nimic. Azi nici nu am mâncat încă, dar.

  — Pentru Dumnezeu, dar nu se poate să te lăsăm aşa, să mori de foame, omule! Spune el. Şi duce mâna la buzunar.

  În mine se deşteaptă sentimentul de ruşine, mă dau iarăşi înapoi împleticindu-mă, spre zidul de care mă ţin cu putere; stau acolo şi îl privesc cum caută în portmoneu, dar nu spun nimic. El îmi întinde o hârtie de zece coroane. Nu face nici un fel de ceremonii, ci pur şi simplu îmi întinde banii. Totodată, repetă că nu se poate să fiu lăsat să mor de foame.

  Bâlbâi o obiecţie şi nu iau hârtia îndată: spun că este ruşinos din partea mea. Apoi că este prea mult.

  — Grăbeşte-te, spune el şi se uită la ceas. Aştept trenul şi îl aud că vine.

  Am luat banii, paralizat de bucurie. Nu am spus nici un cuvânt. Nici măcar nu i-am mulţumit.

  — N-are nici un rost să te jenezi, spuse „comandorul” în cele din urmă. Ştiu că eşti în stare să scrii pentru banii ăştia. Apoi plecă.

  După ce s-a îndepărtat câţiva paşi, mi-am adus aminte că nu-i mulţumisem pentru acest ajutor. Am încercat să-1 ajung din urmă, dar nu puteam să înaintez destul de repede, mi se înmuiau genunchii şi mă păştea la fiecare pas primejdia să cad în nas. „Comandorul” se depărta tot mai mult. Nu am mai încercat să-1 ajung şi m-am gândit să-1 strig, dar nu am îndrăznit. Iar când, în sfârşit, mi-am făcut curaj şi am strigat o dată şi apoi încă o dată, dispăruse de mult. Vocea îmi era prea slabă. Am rămas pe trotuar şi am privit în urma lui.

  Plângeam în tăcere. Aşa întâmplare n-am mai pomenit! Mi-am zis; mi-a dat zece coroane! M-am înapoiat la locul unde stătuse el şi i-am imitat toate gesturile. Am ridicat hârtia de zece coroane în faţa ochilor mei umeziţi de lacrimi, am privit-o şi pe o parte şi pe alta şi am început să înjur – să înjur de mama focului: era o realitate, ţineam în mână o hârtie de zece coroane.

  Ceva mai târziu – poate chiar mult mai târziu, căci între timp se aşternuse peste tot tăcerea – m-am trezit, lucru destul de ciudat, în Tomtegaten, în faţa casei cu numărul 11. Aici îi trăsesem o dată chiulul unui birjar, care mă adusese cu trăsura, şi tot aici trecusem de două ori printr-o casă, fără să fiu văzut de nimeni.

  După ce m-am oprit un moment să mă reculeg şi să mă mir, am trecut din nou pe sub poartă şi am intrat în casa pe care stătea scris: „Oferim locuinţă şi masă pentru călători”. Am cerut adăpost şi mi s-a închiriat de îndată un pat. Marţi.

  Soare şi vreme liniştită. O zi senină, minunată. Zăpada se topise; peste tot, viaţă, bucurie şi feţe vesele, surâsuri şi zâmbete.

  Apa din fântânile