vine să vomez. Am încercat încă o dată. De-aş reuşi să nu dau carnea afară! Dar am vomat din nou. M-am înfuriat, am muşcat cu putere, am desprins o fâşie mică de came şi am înghiţit-o cu forţa. Dar nici aceasta nu a folosit la nimic: căci îndată ce bucăţelele se încălzeau în stomac, veneau iarăşi înapoi. Am strâns pumnii ca un ieşit din minţi, am început să plâng de neputinţă şi să rod cu furie. Plângeam atât de tare, încât ciolanul s-a mânjit de lacrimi. Am vomat din nou, am înjurat şi am ros mai departe, plângând de credeam că mi se rupe inima – şi am vomat încă o dată. Apoi am blestemat cu voce tare toate puterile cerului, trimiţându-le jos, la chinurile iadului.

  Linişte. Nici ţipenie de om înjur, nici o lumină, nici un zgomot. Sunt în prada unei teribile agitaţii sufleteşti, respir cu greutate şi plâng scrâşnind din dinţi de câte ori trebuie să dau afară aceste bucăţele de carne, care poate că m-ar fi putut hrăni puţin. Dar fiindcă, în ciuda tuturor încercărilor, nu ajung la nici un rezultat, azvârl ciolanul cât colo. Plin de o ură dintre cele mai neputincioase şi în prada unei furii nebune, ţip făcând mişcări ameninţătoare în sus, spre cer, strig, răguşit de mânie, numele lui Dumnezeu, îndoindu-mi degetele ca nişte gheare.

  — Îţi spun, o, tu, sfinte Baal al cerului, că nu exişti! Iar dacă ai exista, te-aş blestema atât de tare, încât cerul ar fremăta ca de focul iadului! Îţi spun că ţi-am oferit serviciile mele, iar tu le-ai refuzat şi m-ai izgonit şi acum îţi întorc spatele pentru totdeauna, fiindcă n-ai ştiut să recunoşti ceasul încercării, îţi spun: ştiu că voi muri, dar tot te blestem, o, tu, Apis ceresc, chiar aşa cum sunt, cu un picior în groapă. Ai folosit forţa împotriva mea, fără să ştii că eu nu mă plec niciodată în faţa nenorocirii. Nu ar trebui să ştii asta? Oare mi-ai plămădit inima în timp ce dormeai? Îţi spun că întreaga mea viaţă şi fiecare picătură de sânge din mine se bucură dacă te poate huli şi poate scuipa asupra harului tău. Din ceasul acesta mă voi lepăda de toată făptura şi de toate faptele tale, îmi voi blestema gândul dacă se va îndrepta din nou spre tine şi-mi voi sfârteca buzele dacă vor mai rosti vreodată numele tău! Dacă exişti cu adevărat, îţi spun cel din urmă cuvânt al meu, din viaţă şi de după moarte, îţi spun adio! Apoi mă cufund în tăcere, îţi întorc spatele şi plec pe drumul meu.

  Linişte.

  Tremur de excitare şi de slăbiciune, rămân pe loc fără să mă mişc, murmurând încă blesteme şi înjurături, sughiţând după criza mea violentă de lacrimi, frânt şi fără vlagă după izbucnirea mea nebunească de furie. Ah! Chiar în toiul suferinţelor, nu făceam altceva decât să folosesc un limbaj din cărţi, din literatură; totul era doar un fel de discurs. Stau acolo încă vreo jumătate de oră, sughiţând şi şoptindu-şi sprijinindu-mă cu putere de poartă. Apoi aud voci, o convorbire între doi oameni care se apropie, traversând pasajul. Mă trag la o parte, mă strecor pe lângă case şi ajung din nou pe străzile luminate. Şi, deodată, în timp ce, clătinându-mă, cobor strada Youngsbakken, creierul meu începe să lucreze într-o direcţie cu totul extraordinară. Mi se pare că mizerabilele cocioabe de jos, de la colţul pieţei, acele magherniţe şi dughene pline de haine vechi sunt o ruşine pentru întreg cartierul. Ele compromit tot aspectul pieţei, sluţesc tabloul general al oraşului. Ptiu! Jos cu toată şandramaua! Apoi am plecat mai departe, socotind în gând cam cât ar putea să coste dacă ar fi strămutat acolo întregul Institut Geografic, acea clădire frumoasă, care îmi plăcea atât de mult de câte ori treceam pe lângă ea. De bună seamă, mutarea Institutului nu s-ar putea face cu o cheltuială mai mică de şaptezeci până la şaptezeci şi două de mii de coroane, o sumă frumuşică, trebuie să admitem, frumoşi bani de buzunar, hehe, cel puţin pentru un început. Am clătinat apoi din capul meu gol, recunoscând că într-adevăr erau bani frumoşi de buzunar, cel puţin pentru început. Con-122 tinuam să tremur din toate mădularele şi din când în când mai suspinam încă din greu, după criza mea de lacrimi.

  Aveam simţământul că nu mai rămăsese în mine nici o vlagă, că eram la capătul puterilor, îmi era de altfel destul de indiferent, nu-mi păsa câtuşi de puţin de toate acestea. Dimpotrivă, am luat-o spre partea de jos a oraşului, spre chei, depărtându-mă astfel tot mai mult de locuinţă. Din partea mea, m-aş fi întins bucuros, cât eram de lung, pe stradă, în aşteptarea morţii. Suferinţele mă făcuseră din ce în ce mai insensibil. Simţeam zvâcnituri puternice de durere în piciorul rănit. Aveam chiar senzaţia că durerea iradiază în sus, până în şold. Totuşi, nu era chiar atât de intensă. Avusesem senzaţii şi mai neplăcute în viaţă.

  Încetul cu încetul, am ajuns la calea ferată. Acolo nu era nici un fel de circulaţie, nici un zgomot, doar ici şi colo câte un docher sau un marinar hoinărind cu mâinile în buzunare. Am remarcat un om şchiop, care m-a privit chiorâş când am trecut pe lângă el. M-am oprit – cu totul instinctiv – mi-am scos pălăria şi 1-am întrebat dacă vasul „Nonne” a plecat. Apoi, ar fi greu de spus de ce, nu m-am putut abţine să nu pocnesc din degete, o singură dată, chiar sub nasul omului, şi să spun: „La naiba! „Nonne„, da! „Nonne”, pe care 1-am uitat de tot! Totuşi, gândul la acest vapor continuase să existe latent în subconştientul meu, îl purtasem cu mine tot timpul, fără să-mi dau seama de acest lucru.

  — Fireşte, „Nonne” a plecat de mult. Poţi să-mi spui încotro?

  Omul se gândeşte puţin, sprijinindu-se pe piciorul mai lung şi ţinându-1 în aer pe cel scurt, care se bălăbăneşte puţin.

  — Nu, spune el. Dar ştiţi ce a încărcat