m-am simţit cu totul schimbat în felul meu de a fi, nu m-am recunoscut. Mi-am pipăit braţele şi picioarele, am rămas mut de uimire că fereastra se afla pe peretele ei şi nu pe cel opus şi auzeam tropotul cailor jos în curte, de parcă acest zgomot ar fi venit de undeva, de sus. În plus, îmi era şi greaţă.

  Părul scăldat în sudoare rece mi se lipise de frunte. M-am sprijinit în coate şi am privit spre pernă: era plină de şuviţe de păr umed. În cursul nopţii, picioarele mi se umfla-seră în pantofi; dar nu mă dureau. In schimb, nu puteam să-mi mişc degetele.

  Spre seară – începuse să se întunece – m-am sculat din pat şi am început să trebăluiesc prin cameră. Am încercat să înaintez cu paşi mici şi prudenţi, având grijă să-mi ţin echilibrul şi cruţându-mi cât mai mult picioarele. Nu eram trist şi nu plângeam; dimpotrivă, eram deosebit de mulţumit, în mo-118 mentul acela, nici prin gând nu-mi trecea că vreun lucru ar putea să fie altfel de cum era.

  Apoi am ieşit.

  Singurul lucru care mă jena într-o oarecare măsură era foamea, cu toată repulsia pe care o simţeam faţă de mâncare. Din nou mi se făcuse o neruşinată poftă de mâncare, mă macină o lăcomie lăuntrică persistentă, care creştea din ce în ce. Simţeam în piept ceva ce mă roade fără milă: parcă acolo s-ar fi desfăşurat o activitate tăcută, ciudată; ai fi zis că mişună câteva zeci de animale minuscule; îşi întorceau capul spre dreapta şi rodeau puţin, apoi şi-1 întorceau spre stânga şi rodeau puţin, se opreau un moment, începeau din nou, îşi croiau fără zgomot şi grabă drum peste tot şi lăsau spaţii goale pretutindeni pe unde trecuseră.

  Nu eram bolnav, ci epuizat; am început să transpir. M-am gândit să merg în Stortorvet, ca să mă odihnesc puţin; dar drumul era lung şi obositor, în cele din urmă, aproape că am ajuns acolo; mă aflam la colţul pieţei cu Torvgaten. Sudoarea mi se prelingea de pe frunte în ochi, îmi aburea ochelarii şi mă orbea. M-am oprit un moment că să-mi şterg fruntea. Nu ştiam unde mă aflu şi nici nu mă gândeam la aceasta: zgomotul din jurul meu era îngrozitor.

  Deodată răsună un răcnet scurt şi tăios: Fereşte! Aud răcnetul, ba chiar foarte bine, şi fac brusc o săritură în lături, pe cât de repede îmi îngăduie picioarele mele slabe. O namilă de căruţă, care transportă pâine, trece în goana mare pe lângă mine şi îmi atinge haina cu roata. Dacă aş fi fost puţin mai sprinten, aş fi scăpat nevătămat. Poate că aş fi reuşit să fiu ceva mai sprinten, doar puţin mai sprinten, dacă mi-aş fi dat osteneala. Dar acum nu mai era nimic de făcut; simţeam că mă doare un picior, câteva degete îmi fuseseră strivite; aveam senzaţia că degetele mi se zgârciseră în gheată.

  Vizitiul opreşte caii smucind din răsputeri. Se întoarce spre mine şi mă întreabă îngrozit dacă mi s-a întâmplat ceva. Da – dar putea să fie şi mai rău, nu-i chiar atât de grav. Nu cred să se fi rupt ceva. O, nu face nimic.

  M-am târât cât am putut de repede până la o bancă; toţi aceşti oameni, care se opriseră şi se holbau la mine, mă făceau să mă simt stânjenit. De fapt, nu fusese un accident grav. Şi dacă tot trebuia să am ghinion, apoi scăpasem relativ ieftin. Partea proastă era că îmi stricasem gheata, talpa se desprinsese de căpută. Am ridicat piciorul: în faţă, gheata era plină de sânge. Dar, oricum, nu se putea vorbi de rea-voinţă din nici o parte. Vizitiul nu avusese intenţia să mă împingă şi mai mult în nenorocire. Părea foarte înspăimântat. Poate că dacă 1-aş fi rugat să-mi dea o pâine din căruţă, mi-ar fi dat-o. Şi mi-ar fi dat-o bucuros. Dumnezeu să-1 răsplătească!

  Simţeam o foame cumplită. Nu mai ştiam cum să-mi înăbuş această neruşinată poftă de mâncare. Mă răsuceam pe bancă, ba într-o parte, ba în cealaltă, apăsându-mi pieptul de genunchi. După ce s-a întunecat, m-am târât până la primărie – numai Dumnezeu ştie cum am ajuns acolo – şi m-am aşezat pe balustradă. Mi-am smuls un buzunar de la haină, 1-am băgat în gură şi am început să-1 mestec, de altminteri fără să mă gândesc precis la ceva, cu o figură întunecată, cu ochii holbaţi în gol. Auzeam nişte copii jucându-se în jurul meu şi intuiam instinctiv că cineva trece pe lângă mine. Încolo, nu mai îmi dădeam seama de nimic.

  Deodată, îmi vine ideea să cobor în hală şi să fac rost de o bucată de carne crudă. Mă ridic şi traversez de-a curmezişul scara largă a clădirii primăriei, până la celălalt capăt al acoperişului halei, apoi cobor. După ce ajunsesem destul de jos, aproape până la nivelul standurilor, am început să strig pe scară şi am schiţat un gest de ameninţare, de parcă aş fi poruncit unui câine să rămână sus. Apoi m-am adresat cu impertinenţă primului măcelar pe care 1-am văzut:

  — O, fiţi, vă rog, atât de bun şi daţi-mi un os pentru câinele meu. Doar un os. Nu e nevoie să fie nimic pe el. Doar să ţină câinele ceva în gură.

  Am primit un os, un mic ciolan minunat, pe care mai era chiar şi puţină carne. L-am vârât sub haină. I-am mulţumit măcelarului cu atâta efuziune, încât m-a privit mirat.

  — Nu aveţi pentru ce, mi-a spus el. 120

  — Nu spuneţi asta, am mormăit. Aţi fost foarte amabil. Apoi am urcat din nou. Inima îmi bătea cu putere. M-am strecurat în pasajul Smedgangen cât am putut mai în fund şi m-am oprit în faţa unei porţi dărăpănate dintr-o curte interioară. Nu se vedea de nicăieri lumină; era o beznă binevenită în jurul meu. Am început să rod ciolanul.

  N-avea nici un gust; ciolanul exala un miros greţos de sânge alterat şi am simţit pe loc că-mi