pâinile proaspete ale brutarului Fabian Olsen. Da, da, pe vremea aceea îmi mergea mult mai bine decât acum; într-o noapte scrisesem un foileton pentru care am luat zece coroane, acum nu mai puteam scrie nimic, nu mai puteam scrie absolut nimic, îmi simţeam capul golit de îndată ce încercam. Da, doream să sfârşesc o dată cu toate astea! Şi mergeam, mergeam mai departe.

  Pe măsură ce mă apropiam de băcănie, aveam pe jumătate inconştient simţământul că mă paşte o primejdie; dar am perseverat în realizarea planului meu; voiam să mă predau. Am urcat liniştit treptele, în uşă întâlnesc o fetiţă care duce în mână o ceaşcă; o las să treacă şi închid uşa. Vânzătorul şi cu mine ne aflăm pentru a doua oară singuri, faţă în faţă.

  — Da, spune el, îngrozitoare vreme e astăzi.

  Oare de ce recurgea la această cale ocolită? De ce nu mă înşfăca dintr-o dată? M-am înfuriat şi i-am spus:

  — Dar n-am venit să discut despre vreme.

  Această atitudine războinică îl ia prin surprindere, mintea lui îngrădită de băcan nu poate merge mai departe; nu se gândise nici un moment că îl înşelasem cu cinci coroane.

  — Nu ştii că te-am înşelat? Îi spun eu nerăbdător. Respir puternic, tremur, şi simt că sunt gata să recurg la forţă dacă nu trece de îndată la subiect.

  Dar bietul om nu bănuieşte nimic.

  Doamne, printre ce oameni proşti suntem nevoiţi să trăim!

  Îl ocărăsc, îi arăt punct cu punct cum s-a întâmplat totul, îi arăt unde am stat eu şi unde a stat el când s-a petrecut întâmplarea, unde erau banii, cum i-am adunat de pe masă şi i-am strâns în mână; el înţelege totul, dar nu-mi face nimic. Se întoarce când într-o parte, când în alta, trage cu urechea la paşii din camera vecină, îmi face semn să vorbesc mai încet şi sfârşeşte prin a spune:

  — A fost destul de urât din partea dumneavoastră!

  — Nu, aşteaptă puţin, am strigat eu numai ca să-1 contrazic şi să-1 întărit. Nu se întâmplaseră lucruri atât de urâte şi de josnice cum îşi închipuia el în mintea lui de băcan. Fireşte că nu reţinusem banii; asta nu mi-ar fi dat niciodată prin gând; nu voiam să trag vreun folos pentru mine din ba-116 nii aceia; caracterul meu profund cinstit se împotrivea unor astfel de procedee.

  — Atunci, ce-aţi făcut cu ei?

  I-am dăruit unei femei bătrâne şi sărace, până la ultimul 0re, dacă vrea să ştie; aşa sunt eu, nu-i uit pe săraci atât de uşor.

  El se gândeşte un moment la toate acestea. Se vede limpede că-i este greu să decidă dacă sunt un om cinstit sau nu. In cele din urmă, spune:

  — Nu ar fi fost mai bine să daţi banii înapoi?

  — Ascultă colea, răspund eu obraznic. Nu am vrut să te pun în încurcătură, am dorit să te cruţ. Dar asta este răsplata când te porţi mărinimos! Vreau să-ţi prezint totul aşa cum s-a întâmplat, iar dumneata nu simţi nici măcar un pic de ruşine, şi nu faci nici cea mai mică încercare să te împaci cu mine. De aceea mă spăl pe mâini de orice vină. Şi apoi, la urma urmei, du-te dracului. Adio!

  Am plecat trântind uşa după mine.

  Dar când am ajuns acasă, în camera mea, în acea vizuină deprimantă, ud până la piele de zăpada topită, cu genunchii tremurând de oboseala peregrinărilor din cursul zilei, mi-a dispărut pe loc semeţia şi am căzut din nou în starea mea obişnuită de deprimare, îmi părea acum rău de atacul împotriva bietului băcan, am plâns, m-am luat de beregată ca să mă pedepsesc pentru josnicia mea şi m-am certat straşnic pe mine însumi. Fireşte că-i fusese cumplit de teamă să nu-şi piardă postul şi ca atare nu s-a încumetat să facă gălăgie pentru acele cinci coroane de care păgubise prăvălia. Iar eu profitasem de teama lui, îl torturasem cu cuvintele mele rostite cu voce tare şi fiecare cuvânt avusese efectul unor împunsături de suliţă. Poate că în camera de alături era însuşi patronul, gata să vină la noi ca să vadă despre ce este vorba. Zău că josniciile de care eram în stare nu mai cunoşteau limita!

  Bine, dar de ce nu am fost arestat? În felul ăsta s-ar fi terminat măcar cu toate, întinsesem de-a dreptul mâinile ca să-mi fie puse cătuşele. Nu aş fi opus nici o rezistenţă, dimpotrivă, aş fi dat şi eu o mână de ajutor. Dumnezeule, Doamne! Aş da o zi din viaţa mea pentru a avea încă o dată parte de o clipă de fericire! Întreaga mea viaţă pentru un blid de linte! Ascultă-mă măcar de data asta.

  M-am culcat în hainele ude. Aveam o senzaţie neclară că s-ar putea să mor în cursul nopţii şi am făcut uz de ultimele forţe ca să-mi aranjez puţin patul pentru ca a doua zi lucrurile din jurul meu să pară mai în ordine. Mi-am pus braţele pe piept şi mi-am ales poziţia.

  Apoi deodată îmi aduc aminte de Ylajali. Cum am putut s-o uit întreaga seară! Şi din nou în sufletul meu începe să pătrundă timid lumina, o rază plăpândă de soare ce răspândeşte o căldură atât de binecuvântată. Apoi soarele creşte tot mai mult, o lumină dulce şi fină, mătăsoasă, care mă mângâie atât de încântător de delicat. Treptat devine tot mai puternic, dogoreşte pe tâmple, îmi înfierbântă creierul slăbit, în cele din urmă în faţa ochilor mei izbucneşte în flăcări un rug uriaş de raze: cerul şi pământul aprinse, oameni şi fiare de foc, munţi în flăcări, diavoli de foc, o prăpastie, un deşert, un univers cuprins de flăcări, o judecată de apoi fumegândă.

  Apoi nu am mai văzut şi nu am mai auzit nimic.

  A doua zi m-am trezit scăldat în sudoare; febra mă vlăgu-ise. La început nu mi-am dat bine seama ce se petrecuse cu mine. Am privit mirat înjur,