— Cum aţi spus că îl cheamă? Kierulf?

  — Da, am răspuns. E ceva deosebit în asta? Numele nu dezonorează doar pe nimeni.

  — Nu are cumva părul roşu?

  S-ar fi putut la urma urmei să aibă şi părul roşu – şi în clipa când birjarul mi-a spus acest lucru, m-am şi convins pe loc că are dreptate. Am simţit recunoştinţă faţă de acest biet birjar şi i-am spus că 1-a descris foarte bine pe omul nostru. Lucrurile stăteau chiar aşa. Ar fi fost chiar surprinzător, am adăugat, dacă omul nu ar fi avut părul roşu.

  — Trebuie să fie acela pe care 1-am mai dus de vreo câteva ori, a adăugat birjarul; avea şi un baston noduros. Asta mi 1-a înfăţişat pe Kierulf aievea înainte ochilor şi am spus:

  — Hehe, nimeni nu 1-a văzut încă până acum fără bastonul acela noduros, în privinţa asta, poţi să fii sigur, absolut sigur.

  Fără îndoială că era vorba de acela pe care îl dusese cu trăsura, îl recunoştea. Acum mâna caii atât de repede încât din potcoavele lor scăpărau scântei.

  Dar chiar într-o astfel de stare de supraexcitare, nu mi-am pierdut nici un moment prezenţa de spirit. Trecem prin faţa unui poliţist şi observ că are numărul 69. Numărul acesta are asupra mea efectul unei lovituri teribile, mi se înfige dintr-o dată ca un cui în creier: 69, exact 69, să nu uit!

  M-am rezemat pe spate în trăsură, în prada celor mai năstruşnice idei, m-am ghemuit sub coşul trăsurii că să nu vadă nimeni că mişc buzele şi am început să duc o conversaţie prostească cu mine însumi. Nebunia face adevărate ravagii în creierii mei, dar îi las frâu liber, căci sunt absolut sigur că mă aflu sub înrâurirea unor forţe pe care nu le pot stăpâni, încep să râd, încet şi sacadat, absolut fără nici un motiv, încă vesel şi ameţit de pe urma celor câteva pahare de bere pe care le băusem, încetul cu încetul, starea de supraexcitaţie se potoleşte şi mă liniştesc din nou. Simt că îmi îngheţase degetul rănit şi îl pun sub gulerul de la cămaşă ca să-1 încălzesc puţin. Ajungem aşa în Tomtegaten. Birjarul opreşte.

  Mă dau jos din trăsură fără grabă, fără să mă gândesc la nimic, epuizat, cu capul greu. Intru pe poartă, ajung într-o curte, trec prin ea, dau de o uşă pe care o deschid. Intru într-un gang, un fel de anticameră cu două ferestre, într-un colţ văd două cu-fere unul deasupra celuilalt, iar de-a lungul peretelui o canapea nevopsită, pe care este întins un covor. La dreapta, în camera vecină, aud glasuri şi un scâncet de copil, iar deasupra, la etaj, zgomotul unei plăci de fier pe care cineva o bate cu ciocanul. Toate acestea le observ de îndată ce intru.

  Traversez calm camera, îndreptându-mă spre uşa din faţă, fără grabă, fără a mă gândi să fug; deschid şi uşa aceasta şi ies în Vognmandsgaten. Mă uit la casa prin care tocmai trecusem şi citesc deasupra uşii: „Oferim masă şi locuinţă pentru călători.”

  Nu mă gândesc nici un moment să încerc să mă fac nevăzut, să-1 las baltă pe birjarul care mă aşteaptă afară; o iau pe Vognmandsgaten cu mult sânge rece, fără teamă şi fără să am conştiinţa că fac vreun rău. Kierulf, negustorul acesta de lână care mă preocupase atât de mult, acest om a cărui existenţă o bănuiam şi pe care trebuia neapărat să-1 întâlnesc, îmi dispăruse din minte, se risipise o dată cu toate celelalte idei nebuneşti ce mi se înfiripau şi îmi dispăreau una după alta din minte, fără întrerupere. Nu-mi mai aduceam aminte de el decât ca de o idee vagă, ca de un gând îndepărtat. 114

  Mă trezeam tot mai mult din beţie pe măsură ce mergeam mai departe, mă simţeam greu şi sleit şi-mi târâm picioarele. Zăpada cădea fără întrerupere cu fulgi mari, umezi, în cele din urmă, am ajuns în suburbia Granland, chiar lângă biserică. Acolo m-am aşezat pe o bancă, să mă odihnesc puţin. Trecătorii mă priveau foarte miraţi. Am căzut pe gânduri.

  Doamne, în ce situaţie tristă mă aflam! Eram atât de profund dezgustat şi ostenit de întreaga mea viaţă mizerabilă, încât nu găseam că mai are vreun rost să lupt pentru ea. Necazurile mă doborâseră, fuseseră prea copleşitoare. Eram atât de slăbit, rămăsesem doar o umbră a ceea ce fusesem mai înainte. Umerii mi se încovoiaseră şi-mi luasem obiceiul să merg înclinat, ca să-mi cruţ pe cât puteam pieptul, într-o după-amiază, cu câteva zile în urmă, îmi examinasem, sus în cameră, fizicul meu dărâmat şi îi plânsesem tot timpul de milă. Umblasem mai multe săptămâni în şir în aceeaşi cămaşă, care din pricina transpiraţiei se înăsprise şi îmi făcuse rosături pe burtă; din rană curgea sânge amestecat cu apă, dar nu mă durea. Totuşi, era neplăcut să ai o astfel de rană. Nu ştiam ce să mai fac. Nu se vindeca singură. Am spălat-o, am uscat-o cu grijă, apoi mi-am pus aceeaşi cămaşă. Ce puteam să fac?

  Şed acolo pe bancă, mă gândesc la toate acestea şi sunt destul de trist, îmi e scârbă de mine însumi; chiar şi mâinile mi se par respingătoare. Această ţinută neglijentă, neruşinată a mâinilor mă chinuie, îmi face silă. Degetele slâbă-noage îmi par atât de grosolane, urăsc tot corpul meu lipsit de vlagă, mi-e lehamite să-1 port, să-1 simt. Doamne, de s-ar sfârşi odată. Cât aş dori să mor!

  Complet învins, pângărit şi compromis în propriii mei ochi, mă ridic mecanic şi o iau spre casă. Pe drum, trec prin faţa unei porţi deasupra căreia stătea scris: „Pompe funebre la domnişoara Andersen, în gang, pe dreapta”. Amintiri vechi! Îmi spun şi mă gândesc la vechea mea cameră din Hammersborg, la micul balansoar, la ziarele care căptuşeau partea de jos a uşii, la anunţurile directorului farului şi la