imaginat cum va proceda poliţia când va veni să mă aresteze. Cătuşe la mâini şi la picioare, poate numai la mâini; bara, procesul verbal al comisarului de serviciu; scâr-ţâitul peniţei, privirea sa, privirea sa periculoasă: Ei, domnule Tangen? Celula, întunericul veşnic.

  Hm! Strâng pumnii cu putere, ca să mă încurajez, grăbesc paşii şi ajung la Stortorvet. Acolo mă aşez.

  Dar ce-s copilăriile astea? Cum naiba ar putea cineva dovedi că săvârşisem un furt? Chiar dacă vânzătorul şi-ar aduce într-o bună zi aminte cum s-au petrecut lucrurile, tot nu s-ar încumeta să dea alarma; ţinea încă prea mult la postul său. Deci, nici o gălăgie, nici o scenă, zău aşa!

  Totuşi, banii aceştia îmi îngreunau puţin buzunarele şi nu-mi dădeau linişte. M-am oprit un moment să-mi verific forul interior, şi am constatat că, fără îndoială, fusesem mai fericit înainte, arunci când sufeream, dar cinstea îmi era nepătată. Apoi Ylajali! Nu am atins-o oare cu mâinile mele păcătoase? Doamne! Doamne! Ylajali! 110

  Simţeam că mă îmbătasem de-a binelea; m-am ridicat în grabă de pe bancă şi am plecat spre taraba vânzătoarei de dulciuri din apropierea farmaciei „La Elefant”, Mai puteam încă să-mi salvez onoarea; nu era prea târziu, voiam să arăt lumii întregi că sunt în stare să fac acest lucru! Mi-am pregătit banii în timp ce mergeam; ţineam strâns între degete fiecare 0re; m-am aplecat peste taraba femeii de parcă aş fi vrut să cumpăr ceva şi, fără nici o vorbă, i-am pus banii în mână. Apoi, tot în tăcere, am plecat.

  Cât de minunat e să fii iarăşi om cinstit! Buzunarele goale nu mă mai apăsau, era o adevărată plăcere să nu ai nici o leţ-caie. La drept vorbind, banii aceştia îmi pricinuiseră mult necaz; mă trecuseră frigurile de câte ori mă gândisem la ei; nu aveam un suflet împietrit, felul meu cinstit de a fi se revoltase împotriva acestei fapte josnice. Da, da! Slavă Domnului, mă ridicasem din nou în propriii mei ochi. Imitaţi-mă! Am spus eu privind mulţimea ce mişuna în piaţă, imitaţi-mă! I-am făcut bucurie unei bătrâne sărace care vinde dulciuri; e o adevărată încântare; de recunoştinţă, nu ştie ce să mai facă. În seara aceasta copiii ei n-o să meargă flămânzi la culcare. Mă încurajam cu aceste gânduri şi găseam că mă purtasem minunat. Slavă Domnului, banii nu mai erau în mâinile mele.

  Ameţit de băutură şi nervos, am traversat strada, umflat de orgoliu. Bucuria de a o putea întâlni pe Ylajali ca un om curat şi cinstit şi de a o putea privi în ochi parcă-mi dădea aripi; nu mai simţeam nici un fel de durere, mintea îmi era limpede şi goală, mi se părea că pe umeri îmi străluceşte un cap alcătuit numai din lumină. Mi-a venit pofta să mă ţin de năzbâtii, de tot felul de pozne, să ridic oraşul în picioare, să fac tărăboi, în timp ce urcam pe strada Graensen, m-am comportat ca un nebun, urechile îmi vâjâiau uşor şi în creier beţia ajunsese la culme, însufleţit de o îndrăzneală nebună, mi-a venit, aşa deodată, să acostez un sergent de stradă, care, de altfel, nu-mi spusese nici un cuvânt, să-1 iau de mână, să-1 privesc stăruitor în ochi, să-i spun ce vârstă am şi apoi să-1 las acolo pironit, fără să-i dau vreo explicaţie. Puteam să deosebesc nuanţele în vocea şi râsetele trecătorilor, priveam cu atenţie câteva păsărele, care ţopăiau înaintea mea pe stradă, am început să studiez expresia pietrelor de pe trotuar şi-am găsit în acestea tot felul de semne şi de figuri ciudate, între timp am ajuns în piaţa Storting-ului.

  Mă opresc brusc şi încep să privesc cu atenţie trăsurile. Binarii păşesc agale încoace şi încolo discutând între ei. Pe vremea aceasta urâtă, caii stau cu boturile aplecate. Hai! Am spus atunci, dându-mi un ghiont cu cotul. M-am dus repede până la prima trăsură şi m-am urcat. Ullevaalsveien, numărul 37, am strigat. Şi am pornit.

  Pe drum, birjarul a început să se uite înapoi, să se aplece şi să privească în trăsură, unde şedeam sub coş. Intrase oare la bănuială? Fără îndoială că ceea ce-i atrăsese atenţie era îmbrăcămintea mea mizerabilă.

  — Trebuie să mă întâlnesc cu cineva! I-am strigat ca să-1 previn – şi apoi i-am explicat că trebuie neapărat să văd persoana respectivă.

  Ne oprim la numărul 37, sar din trăsură, alerg în sus pe trepte până la etajul al treilea, acolo apuc sfoara de la clopot şi trag cu putere; aud că limba clopotului bate strident de vreo şase-şapte ori.

  Apare o fată în casă şi deschide; observ că are cercei în urechi şi nasturi negri pe corsajul gri al rochiei. Mă priveşte speriată.

  Întreb de Kierulf, Joachim Kieralf, dacă pot să-mi permit, vânzător de lână, pe scurt, nu putea să fie confundat cu altcineva.

  Fata dă negativ din cap.

  — Aici nu locuieşte nici un Kierulf, spune ea. Apoi mă priveşte fix şi pune mâna pe clanţă, gata să o închidă pe dinăuntru. Nu mai întreabă nimic; îmi face impresia că, de fapt, cunoaşte persoana despre care o întreb, dar n-are deloc chef să se gândească puţin, leneşa! M-am înfuriat, i-am întors spatele şi am coborât treptele în goană.

  — Nu este aici, îi strig birjarului.

  — Nu este aici?

  — Nu. Mână în Tomtegaten, la numărul 11. 112

  Eram într-o stare de agitaţie dintre cele mai violente – şi birjarul s-a molipsit şi el în parte. Credea, desigur, că este vorba de o chestiune de viaţă şi de moarte şi, fără vorbă, a dat bice cailor. Mâna tot mai tare.

  — Cum îl cheamă? Întrebă el întorcându-se spre mine.

  — Kierulf, negustorul de lână Kierulf.

  Birjarul părea să fie şi el de părere că nu se poate să nu-1 cunoşti pe acest domn. Nu obişnuieşte să umble într-un palton de culoare deschisă?

  — Cum? Palton de culoare deschisă? Am exclamat. Eşti smintit? Dumneata crezi că eu caut un ibric de ceai? Paltonul