să râdă din toată inima, fericită ca un copil. Dar şiret mai sunteţi! Asta aţi spus-o numai ca să mă faceţi să-mi ridic voalul. Am înţeles. Dar n-o să-1 ridic. Aşa, ca pedeapsă.

  Am început să râdem şi să glumim, vorbeam fără încetare tot timpul, eu nu ştiam ce spun, eram vesel, îmi povesti că mă mai văzuse o dată, de mult, la teatru. Fusesem cu trei prieteni şi mă comportasem ca un ieşit din minţi; desigur că şi atunci fusesem beat, din păcate.

  De ce a crezut asta?

  Fiindcă râsesem atât de tare.

  — Mda! E adevărat, pe vremea aceea râdeam mult.

  — Dar acum nu mai râdeţi?

  — Ba da, şi acum. E atât de minunat să exişti! Am ajuns în bulevardul Karl Johan. Ea spuse:

  — Nu mergem mai departe. Ne-am întors şi am intrat din nou pe Universitetsgaten. Când am ajuns iarăşi la fântâna arteziană, mi-am încetinit paşii, ştiam că nu era voie să merg mai departe.

  — Da, acum trebuie să vă întoarceţi, spuse ea şi se opri.

  — Da, într-adevăr, făcui eu.

  Dar îndată după aceea a adăugat că pot să o conduc şi până la poartă. Căci doar, la urma urmelor, nu era nimic rău în asta. Nu?

  — Desigur că nu, am spus eu.

  Când ne-am oprit în faţa porţii, conştiinţa mizeriei mele a început însă să mă copleşească din nou. Oare cum îmi puteam menţine curajul când viaţa mă adusese într-o asemenea situaţie? Mă aflam în faţa unei fete, murdar, cu hainele zdrenţuite, desfigurat de foame, nespălat, îmbrăcat numai pe jumătate – îmi venea să intru în pământ. Fără să vreau, m-am făcut mic şi am spus:

  — Îmi permiteţi să vă mai întâlnesc în viitor?

  Nu speram că va consimţi să mă mai întâlnească, aproape că doream un refuz sec care să-mi redea echilibrul şi să mă facă din nou indiferent.

  — Da, spuse ea.

  — Când?

  — Nu ştiu. Pauză.

  — Nu vreţi să fiţi atât de drăguţă să vă ridicaţi vălul doar pentru un moment, am spus eu, ca să văd cu cine am stat de vorbă? Doar un moment. Căci trebuie să văd cu cine am stat de vorbă.

  Pauză.

  — Puteţi să mă întâlniţi din nou aici, în faţa porţii, marţi seara, spuse ea. Vreţi?

  — Da, da, sunteţi de acord?

  — La ora opt.

  — Bine.

  I-am mângâiat paltonul, i-am dat zăpada jos de pe umeri, ca să am un pretext s-o ating, era o mare plăcere sa fii atât de aproape de dânsa.

  — Şi să nu mă judecaţi prea aspru, spuse ea. Apoi zâmbi din nou.

  — Nu.

  Deodată, cu o mişcare hotărâtă, trase voalul la o parte de pe frunte; am stat şi ne-am privit o secundă. Ylajali! Am spus. Atunci s-a ridicat în vârful picioarelor, şi-a petrecut mâinile pe după gâtul meu şi m-a sărutat. Simţeam cum îi palpită sânii; respiraţia îi era agitată.

  S-a smuls apoi subit din braţele mele, mi-a spus noapte bună gâfâind şi aproape în şoaptă, a făcut stânga împrejur şi a început să urce treptele în fugă, fără să mai rostească un cuvânt.

  Poarta se închisese.

  Ziua următoare a nins şi mai mult; o zăpadă grea, amestecată cu ploaie, fulgi mari, albăstrui care cădeau şi se prefăceau în noroi. Vremea era rece şi umedă.

  M-am trezit destul de târziu, zăpăcit de emoţiile din seara precedentă, cu inima fermecată de minunata întâlnire, în încântarea mea, am rămas încă un timp culcat, dar, de fapt, absolut treaz, închipuindu-mi că Ylajali se află în apropierea mea; mi-am întins mâinile, m-am îmbrăţişat pe mine însumi şi am sărutat aerul. M-am sculat în cele din urmă, am băut încă o ceaşcă de lapte şi îndată după aceea am mâncat un biftec – şi astfel mi-a trecut foamea; doar nervii îmi erau din nou foarte încordaţi.

  Am plecat spre piaţa cu prăvăliile unde se vindeau haine vechi. Mă gândeam să cumpăr la un preţ scăzut o vestă purtată, ceva ce se putea îmbrăca pe sub haină, indiferent ce. Într-una din aceste prăvălii am găsit o vestă, pe care am început s-o examinez, în timp ce făceam aceasta, a trecut pe lângă mine un cunoscut; m-a salutat înclinând din cap şi m-a strigat. Am lăsat vesta şi m-am dus la dânsul. Era tehnician şi se grăbea să meargă la birou.

  — Hai cu mine să bem o bere, zise el. Dar vino repede, că nu prea am timp. Cine era duduia cu care te plimbai aseară?

  — Ascultă, am spus eu gelos chiar şi numai pe gândul său, ce-ai zice dacă a fost logodnica mea?

  — Formidabil! Făcu el.

  — Da, lucrurile s-au aranjat ieri.

  Cu asta 1-am dat gata, căci m-a crezut pe cuvânt. L-am minţit de îngheţau apele, ca să pot scăpa de el; ni s-a servit berea, am băut şi am plecat.

  — Atunci, la revedere. Ascultă, zise el deodată, ştii că îţi mai datorez câteva coroane şi mi-e ruşine că nu ţi le-am înapoiat de-atâta timp. Dar ţi le dau cât de curând.

  — Mulţumesc, am spus eu. Dar eram sigur că nu-mi va mai înapoia niciodată cele zece coroane.

  Din păcate, berea mi s-a urcat îndată la cap: m-am înfierbântat. Gândul la întâlnirea din seara trecută mă obseda, mă înnebunea aproape. Ce s-ar întâmpla dacă nu ar veni marţi la întâlnire? Ce s-ar întâmpla dacă ar începe să chibzuiască mai îndeaproape şi ar intra la bănuială? Să intre la bănuială, dar pentru ce? Dintr-o dată, gândurile mi s-au limpezit ca prin farmec şi au început să se concentreze asupra banilor. M-am înspăimântat, mi s-a făcut o teamă ca de moarte de mine însumi, într-o clipă, furtul mi-a reapărut înaintea ochilor, în toate amănuntele: am revăzut prăvălioara, tejgheaua, degetele mele slabe în momentul când am apucat banii şi mi-am