Nu, răspunse dânsa. Este ceva de văzut acolo? Ce s-ar întâmpla dacă i-ar da prin gând să spună că doreşte să mergem la Tivoli? Să intrăm în locul acela scăldat în lumină, alături de atâţia oameni! Aş pune-o într-o situaţie prea penibilă; cu hainele mele vechi, cu faţa mea suptă, pe care nici nu o spălasem de vreo două zile, aş pune-o de-a dreptul pe rugă -poate că ar mai descoperi, pe deasupra, şi că nu am vestă.

  De aceea, am răspuns: 104

  — Fireşte că nu-i nimic deosebit de văzut. Şi atunci mi-au venit în minte câteva idei fericite de care m-am folosit de îndată, câteva cuvinte simple, resturi ale creierului meu epuizat: La ce ne putem aştepta de la o astfel de menajerie mică? De fapt, nu mă interesa deloc să văd animale în cuşti. Animalele acestea ştiu că oamenii se opresc să le privească; ele simt sutele de priviri curioase şi sunt influenţate de acestea. Nu, eu aş vrea să văd animale care nu ştiu că sunt privite, nu acele fiinţe timide care se răsucesc încoace şi încolo în cuşca lor, stau culcate, cu ochii lor verzi indolenţi, îşi ling labele şi se gândesc. Nu?

  O, da, fireşte că aveam dreptate.

  Animalul în toată sălbăticia sa originară şi înfricoşătoare, da, asta e ceva demn de văzut. Paşii fără zgomot, făcuţi pe furiş în întunericul adânc al nopţii, freamătul şi teama pe care o inspiră pădurea, strigătele unei păsări care trece în zbor, vântul, mirosul de sânge, zgomotele din văzduh, într-un cuvânt, suflul împărăţiei animalelor sălbatice planând deasupra lor.

  Dar îmi era teamă că această tiradă ar putea s-o obosească; iar simţământul imensei mele mizerii m-a cuprins din nou şi mi-a sugrumat gândurile. Dacă aş fi fost măcar cât de cât mai bine îmbrăcat, aş fi putut să-i fac plăcerea s-o însoţesc într-o plimbare la Tivoli! Nu puteam s-o înţeleg pe fata aceasta, căreia îi făcea plăcere să fie însoţită de către un cerşetor pe jumătate dezbrăcat, cât era bulevardul Karl Johan de lung. Oare ce Dumnezeu îi trecea prin minte? Iar eu de ce îmi tot dădeam aere şi zâmbeam prosteşte fără nici o noimă? Aveam vreun motiv cât de cât serios să mă las târât în calvarul unei plimbări atât de lungi de această delicată pasăre îmbrăcată în mătase? Oare nu mă costa nici un efort? Nu simţeam cum un frig paralizant îmi pătrundea până în măduva oaselor la cea mai slabă suflare a vântului? Nu cumva nebunia începuse să facă ravagii în creierul meu numai din pricina lipsurilor îndurate luni în şir? Iar această fată mă împiedica până şi să mă întorc acasă şi să beau puţin lapte, măcar o lingură de lapte pe care să nu-1 dau afară. Mai bine mi-ar întoarce spatele şi m-ar lăsa la naiba.

  Eram disperat. Această stare m-a împins până la extrem -şi am spus:

  — De fapt, nu ar trebui să mergeţi cu mine, domnişoară; vă compromit în faţa tuturor oamenilor, chiar şi numai prin hainele mele. Zău că este adevărat; vorbesc serios.

  Ea ezită un moment, îmi aruncă o privire fugară, dar continuă să păstreze tăcerea, în cele din urmă spuse:

  — O, Doamne! Atât şi nimic mai mult.

  — Ce vreţi să ziceţi cu asta? Întreb.

  — O, nu, nu vorbiţi aşa. Nu mai avem mult de mers. Şi grăbi pasul.

  Am cotit pe Universitetsgaten, de unde se vedeau felinarele din piaţa Sf. Olaf. A încetinit pasul.

  — Nu vreau să fiu indiscret, zic, dar nu puteţi să-mi spuneţi numele dumneavoastră înainte de a ne despărţi? Şi nu vreţi să ridicaţi măcar pentru un moment vălul ca să vă văd faţa? V-aş fi atât de recunoscător.

  Pauză. Aşteptam.

  — M-aţi mai văzut o dată, îmi răspunde ea.

  — Ylajali! Spun eu din nou.

  — M-aţi urmărit o jumătate de zi, chiar până acasă. Eraţi beat atunci? Simţeam din nou că zâmbeşte.

  — Da, am răspuns, din păcate, atunci eram beat.

  — Urât din partea dumneavoastră!

  Am recunoscut, adânc mâhnit, că fusese urât din partea mea. Între timp, ajunsesem până la fântâna arteziană; ne-am oprit şi am privit în sus, spre numeroasele ferestre luminate de la numărul 2.

  — Nu trebuie să mă însoţiţi mai departe, spuse ea; pentru seara asta, vă mulţumesc.

  Am înclinat doar din cap; nu îndrăzneam să spun nimic. Mi-am scos pălăria; acum stăteam cu capul gol. O să-mi întindă, oare, mâna?

  — De ce nu mă rugaţi să vă însoţesc înapoi o bucată de drum? Întrebă ea pe un ton şăgalnic. Dar ochii îi lăsase în jos, privind vârful pantofilor.

  — Doamne, răspund, dacă aţi vrea! 106

  — Da, dar numai o bucăţică. Ne-am întors.

  Mă zăpăcisem de tot; nu mai ştiam nici cum să umblu, nici cum să stau pe loc; fiinţa aceasta îmi încurcase şirul gândurilor. Eram fermecat, ciudat de bine dispus; mi se părea că, până la urmă, o să mă destram de atâta fericire. Fata îşi exprimase singură dorinţa de a se întoarce o bucată de drum şi de a mă însoţi, nu fusese invenţia mea, ci propria ei dorinţă. O privesc în timp ce mergem şi prind tot mai mult curaj; şi ea mă încurajează la rândul ei, mă atrage tot mai mult cu fiecare cuvânt ce-1 spune. Pentru moment, uit de sărăcie, de întreaga mea existenţă jalnică, simt cum sângele îmi curge cald prin vine ca şi altădată, înainte de a decădea, şi iau hotărârea să tatonez terenul printr-o mică stratagemă.

  — De altfel, nu pe dumneavoastră v-am urmărit atunci, ci pe sora dumneavoastră, spun eu.

  — Pe sora mea? Întreabă ea foarte mirată. Se opreşte, mă priveşte şi aşteaptă realmente un răspuns, întrebarea ei este foarte serioasă.

  — Da, răspund eu. Hm! Adică, de fapt, pe cea mai tânără dintre cele două doamne care mergeau înaintea mea.

  — Pe cea mai tânără? Ahaa! Deodată începu