— Am auzit că laptele ar fi bun, laptele fiert, spuse omul foarte mirat. Dar pentru cine întrebaţi?

  — Mulţumesc, mulţumesc! Făcui. Se prea poate ca laptele fiert să fie bun.

  Cu aceasta, am plecat.

  Am intrat în prima cafenea pe care am întâlnit-o în drum şi am cerut lapte fiert. Am luat laptele, 1-am băut în grabă, aşa fierbinte cum era, am înghiţit cu lăcomie fiecare picătură şi am plecat. Am luat-o spre casă.

  În momentul acela s-a întâmplat ceva ciudat, în faţa porţii mele, sprijinită de felinar, în plină lumină, stătea o persoană pe care o zărisem încă de la mare distanţă; era tot tânăra în negru. Aceeaşi din serile trecute. Nu puteam greşi, căci se afla în acelaşi loc pentru a patra oară. Sta absolut nemişcată.

  Găsesc totul atât de ciudat încât, fără să vreau, îmi încetinesc paşii; simt că în momentul acela gândurile îmi sunt din nou în ordine, dar mă simt foarte agitat, nervii mei fiind iritaţi din cauza ultimului prânz. Trec, ca de obicei, pe lângă ea, ajung aproape de poartă şi dau să intru. Dar deodată mă opresc, îmi vine o inspiraţie subită. Fără să-mi dau bine seama de ce, mă întorc, mă îndrept spre fată şi, privind-o drept în faţă, o salut:

  — Bună seara, domnişoară!

  — Bună seara! Răspunde ea.

  — Scuzaţi-mă, căutaţi pe cineva? V-am mai observat şi cu alt prilej; aş putea să vă fiu de vreun ajutor? De altfel, vă rog foarte mult să mă scuzaţi.

  — O, nu ştiu tocmai bine.

  În spatele acestei porţi nu locuieşte nimeni, afară de trei sau patru cai şi de mine. Mai este şi un grajd şi un atelier de tinichigerie. De bună seamă că s-a rătăcit, în cazul în care caută pe cineva aici.

  Ea îşi întoarce faţa în altă parte şi spune:

  — Nu caut pe nimeni. Stau aici. Aşa.

  Prin urmare, stătea aici aşa, seară de seară, pur şi simplu din capriciu. Curios.

  Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mi se părea mai ciudat, încetul cu încetul, m-am hotărât să devin îndrăzneţ. Am 102 început să zornăi puţin banii mărunţi din buzunar şi am invi-tat-o, fără altă introducere, la un pahar de vin într-un local oarecare. În cinstea iernii care a sosit, da. N-o să stăm acolo prea mult. Nu vrea să vie?

  O, nu, asta nu se cădea, îmi mulţumeşte, dar nu poate. Dacă însă vreau să fiu atât de amabil şi s-o însoţesc o bucată de drum, atunci. De altfel, era destul de întuneric pe drumul spre casă, şi îi era neplăcut să meargă singură pe bulevardul Karl Johan, la o oră atât de târzie.

  I-am spus că o însoţesc cu multă plăcere.

  Am pornit; ea mergea la dreapta mea. Un simţământ deosebit pusese stăpânire pe mine, un simţământ frumos: conştiinţa că mă aflu în tovărăşia unei fete tinere. O priveam fără încetare în timp ce mergeam. Mirosul plăcut al părului, căldura emanată de întreaga ei făptură, acel parfum feminin pe care îl răspândea, respiraţia înmiresmată pe care o simţeam ori de câte ori îşi îndrepta faţa spre mine – totul mă copleşea parcă, îmi pătrundea năvalnic în toate simţurile, în dosul voalului întrevedeam o faţă mică şi puţin palidă, iar pieptul plinuţ ieşea destul de bine în evidenţă prin palton. Gândul la toate aceste frumuseţi ascunse, pe care le bănuiam sub palton şi sub voal, mă tulburase, mă făcuse fericit în mod prostesc, fără să am vreun motiv anumit; nu am mai putut rezista, am atins-o cu mâna, i-am pus degetele pe umăr, zâmbind stupid.

  — Cât sunteţi de ciudată! Am spus eu.

  — Cum aşa?

  Ei bine, mai întâi fiindcă avea obiceiul să stea seară de seară în faţa porţii unui grajd, şi asta fără nici un fel de motiv, doar pentru că aşa i-a venit.

  Cine ştie, s-ar putea să-şi aibă motivele ei; de altfel, îi place să se culce târziu, aşa i-a plăcut totdeauna. Preferam cumva să mă culc înainte de ora douăsprezece?

  — Eu? Dacă urăsc ceva pe lume, apoi tocmai asta este: să mă culc înainte de miezul nopţii. Hehe!

  — Hehe, recunoaşteţi deci singur. Ea obişnuia să iasă la plimbare seara, când nu avea nimic mai bun de făcut; locuieşte sus, în piaţa Sf. Olaf.

  — Ylajali! Am strigat eu.

  — Poftim?

  — N-am spus decât: Ylajali. Foarte bine, continuaţi! Locuieşte în piaţa Sf. Olaf, unde duce o viaţă singuratică împreună cu mama sa, cu care nu se poate sta de vorbă fiindcă nu aude bine. Şi mai este oare, în cazul acesta, chiar atât de ciudat că îi place să iasă puţin la aer?

  — Nu, deloc! Am răspuns.

  — Ei da, şi atunci? Puteam să desluşesc după vocea ei că zâmbeşte.

  — Nu aveţi o soră?

  — Da, o soră mai mare – dar de unde ştiţi? De altfel, e plecată la Hamburg.

  — Demult?

  — De vreo cinci săptămâni. De unde ştiţi că am o soră?

  — Nu am ştiut până acum, am întrebat doar.

  Un timp, am tăcut amândoi. Prin faţa noastră trece un bărbat cu o pereche de pantofi în mână – încolo, strada este goală cât putem vedea cu ochii. Departe, la Tivoli, luceşte un şir de lămpi colorate. Ninsoarea încetase. Cerul era senin.

  — Doamne, dar nu vă este frig fără palton? Întrebă fata deodată întorcându-şi privirile spre mine.

  Să-i spun de ce nu am palton? Să-mi trădez situaţia chiar de la început şi să o îndepărtez în felul acesta? Era doar atât de frumos să mergi alături de dânsa şi să nu-i spui totul încă o bucată de timp. Am răspuns minţind:

  — Nu, deloc. Apoi am schimbat vorba, întrebând-o: Aţi văzut menajeria de la Tivoli?

  —