Rămân mut de mirare în faţa tejghelei, uluit, frânt, fac un pas către un anumit punct de pe perete; acolo atârnă un clopoţel legat de o curea de piele şi dedesubt se află o legătură de şnururi. Rămân cu ochii pironiţi la aceste lucruri.

  Vânzătorului i se pare că doresc să încep o conversaţie din moment ce nu mă grăbesc şi spune, în timp ce face ordine printre hârtiile de împachetat, împrăştiate pe tejghea:

  — Cred că vine curând iarna.

  — Hm! Da, răspund eu, se pare că o să vină. Apoi adaug: Mda, nu-i prea devreme. Da, aşa se pare. De altfel, e adevărat că nu-i prea devreme.

  Mă auzeam bine spunând aceste nebunii, dar percepeam fiecare cuvânt ca şi cum ar veni de la altă persoană.

  — Da, aşa vi se pare? Spune vânzătorul.

  Am băgat mâna care ţinea banii în buzunar, am deschis uşa şi am plecat; m-am auzit spunând bună seara şi pe vânzător răspunzându-mi.

  Mă îndepărtasem cu câţiva paşi de scară, când uşa prăvăliei s-a deschis brusc şi vânzătorul m-a chemat înapoi. M-am întors fără să mă mir, fără urmă de teamă; m-am mulţumit să strâng banii mai bine în mână, pregătindu-mă să-i dau înapoi.

  — Vă rog, v-aţi uitat lumânarea, spune vânzătorul.

  — O, da, mulţumesc! Răspund eu calm. Mulţumesc! Mulţumesc!

  Apoi mi-am continuat drumul, în jos, pe stradă, cu lumânarea în mână.

  Primul meu gând rezonabil au fost banii. M-am apropiat de un felinar şi i-am numărat din nou, i-am cântărit în mână şi am zâmbit. Aşadar, în orice caz, ieşisem din încurcătură, îmi picase un ajutor pentru multă, multă vreme! Am băgat din nou mâna care ţinea banii în buzunar şi am plecat. M-am oprit în faţa unui birt de pe Storgaten şi am chibzuit un moment, calm şi liniştit, dacă nu ar fi cazul să iau un mic prânz, chiar acum. Dinăuntru se auzea zgomotul farfuriilor, al cuţitelor, precum şi al cărnii bătute pe tocător; ispita era mult prea mare; am intrat.

  — Un biftec, spun.

  — Un biftec! A repetat chelneriţa în faţa unui ghişeu. M-am aşezat la o măsuţă liberă, chiar lângă uşă, şi am aşteptat, în ungherul în care şedeam era cam întuneric, aşa că mă simţeam destul de bine ascuns. Am căzut pe gânduri. Din când în când, chelneriţa îmi arunca o privire oarecum curioasă.

  Săvârşisem primul meu act cu adevărat necinstit, primul meu furt, faţă de care toate festele anterioare nu însemnau nimic; primul meu mic păcat mare. Aceasta era situaţia. Nu mai era nimic de făcut. De altfel, aveam toată libertatea să aranjez'lucrurile cu băcanul mai târziu, când voi găsi un prilej mai nimerit. Nu era necesar să continui pe acest drum; şi-apoi, nici nu-mi propusesem să trăiesc mai cinstit decât toţi ceilalţi oameni, nu exista nici un contract.

  — Credeţi că biftecul vine repede?

  — Da, foarte repede. Chelneriţa deschide ghişeul şi priveşte în bucătărie.

  Dar dacă într-o bună zi totul se descoperă? Dar dacă vânzătorul intră la bănuială, începe să se gândească la întâmplarea cu pâinea, la cele cinci coroane, la care el i-a dat femeii restul. Nu era cu neputinţă ca într-o bună zi să-şi aducă aminte de toate acestea, poate chiar prima dată când mai intram în prăvălie. Ei, da, Doamne! Am dat din umeri pe furiş.

  — Poftiţi! Spune chelneriţa amabil şi pune biftecul pe masă. Dar nu vreţi mai bine să treceţi dincolo? Aici e cam întuneric.

  — Nu, mulţumesc, prefer să rămân aici, răspund. Deodată, mă simt mişcat de amabilitatea ei, plătesc friptura pe loc, îi dau, la întâmplare, tot mărunţişul pe care-1 găsesc în buzunar şi îi strâng mâna în care ţine banii. Ea zâmbeşte şi spune în glumă, cu ochii umezi:

  — Restul păstraţi-1 ca să vă cumpăraţi o fermă. Poftă bună! 100

  Am început să mănânc cu tot mai multă lăcomie, înghiţind bucăţi întregi fără să le mai mestec. Rupeam din carne ca un căpcăun.

  Chelneriţa s-a apropiat din nou de masa mea.

  — Nu doriţi ceva de băut? A întrebat. Apoi s-a înclinat puţin spre mine.

  O priveam; vorbea foarte încet, aproape timid cu ochii în jos.

  — Poate luaţi o halbă de bere sau ce doriţi. Din partea casei. pe deasupra. Dacă vreţi.

  — Nu, mulţumesc. Nu acum, o să revin altă dată. S-a retras şi s-a aşezat după tejghea. Nu-i mai vedeam decât capul. Drăguţă persoană!

  După ce am isprăvit de mâncat, m-am îndreptat repede spre uşă. Simţeam un fel de greaţă. Chelneriţa s-a ridicat de pe scaun, îmi era teamă să ies în lumină, mă feream să fiu văzut prea bine de această fată care nu-mi bănuia mizeria, aşa că i-am spus repede noapte bună, m-am înclinat şi am plecat.

  Mâncarea a început să-şi facă efectul; mi-a fost tare rău din cauza ei şi bineînţeles că nu am putut s-o reţin multă vreme, îmi deşertam stomacul în fiecare ungher întunecat pe lângă care treceam, luptam din răsputeri să-mi potolesc greaţa care mă chinuia într-una, strângeam pumnii şi încercam să mă reţin, băteam cu piciorul în caldarâm şi înghi-ţeam cu furie tot ce-mi venea în sus – zadarnic! În cele din urmă, am intrat sub o poartă, m-am aplecat, orbit de lacrimile care-mi umpluseră ochii, şi am vomitat din nou.

  Aceasta m-a exasperat, am continuat să merg pe stradă plângând, blestemând forţele inumane, oricum s-ar fi numit ele, care mă persecutau atât de mult, le-am blestemat să ajungă pradă chinurilor veşnice ale iadului, ca pedeapsă pentru josnicia lor. Forţele acestea nu aveau nici cea mai mică urmă de cavalerism, zău aşa! M-am apropiat de un bărbat care privea într-o vitrină şi 1-am întrebat, în mare grabă, ce trebuie, după părerea sa, să i se dea unui om care a flămânzit multă vreme.