Am reuşit cu mare greutate să construiesc câteva propoziţii scurte, câteva zeci de cuvinte ca vai de ele, pe care mi le-am smuls cu greu ca să înaintez cât de cât. Apoi m-am oprit; capul mi se golise, nu mai eram în stare de nimic. Şi întrucât tot nu izbuteam să scriu mai departe, m-am oprit, holbându-mă cu ochii larg deschişi la aceste ultime cuvinte, la această coală de hârtie neterminată; priveam în mod stupid literele ciudate, tremurânde, care se holbau şi ele de pe hârtie la mine, ca nişte mici figuri zbârlite – şi am sfârşit prin a nu mai înţelege nimic şi a nu mă mai gândi la nimic.

  Timpul trecea. Auzeam zgomotele circulaţiei de pe stradă. Zgomot de cai şi trăsuri; vocea lui Jens Olai ajungea până la mine când vorbea cu caii în grajd. Eram ca năuc, plescăiam din când în când din limbă, dar încolo nu făceam nimic. Iar durerea din piept mă chinuia tot mai tare.

  Începuse să se întunece. Mă simţeam din ce în ce mai sfârşit de oboseală şi m-am lungit din nou pe pat. Ca să-mi 96 mai încălzesc puţin mâinile, mi-am trecut degetele prin păr în cruciş şi în curmeziş; se desprindeau şuviţe mici de păr, smocuri, care mi se prindeau între degete şi inundau perna. Dar nu la aceasta mă gândeam acum; ca şi cum chestiunea nu mă privea – de altfel, mai aveam încă destul păr. Am încercat din nou să mă smulg din acesta toropeală ciudată care îmi cuprinsese toate mădularele ca o ceaţă; m-am ridicat în capul oaselor, mi-am lovit genunchii cu mâinile, am tuşit cât am putut mai tare. Dar am căzut iarăşi pe spate. Nu era nimic de făcut; mă stingeam încet, cu ochii deschişi, holbându-mă în tavan, în cele din urmă, mi-am băgat arătătorul în gură şi am început să-1 sug. Ceva a început să mi se mişte în creier; un gând care îşi croia drum, o idee absolut dementă; ce-ar fi dacă 1-aş muşca? Şi, fără să mai stau prea mult pe gânduri, am închis ochii şi am strâns din dinţi.

  Am sărit în sus. În sfârşit, mă trezisem. Din deget mi se prelingea puţin sânge, dar îl lingeam după fiecare zvâcni-tură. Nu, nu mă durea şi nici rana nu era cine ştie ce; dar dintr-o dată mă dezmeticisem. Am clătinat din cap, m-am dus la fereastră şi am căutat o cârpă ca să leg rana.

  În timp ce mă pansam, ochii mi s-au umplut de lacrimi şi am plâns înăbuşit. Acest deget subţire şi muşcat avea un aspect atât de jalnic! Doamne, cât de rău ajunsesem!

  Se făcea tot mai întuneric. Poate că nu mi-ar fi fost imposibil să scriu în cursul serii partea finală a articolului, dacă aş fi avut o lumânare. Mintea mi se limpezise din nou. Ideile îmi veneau şi îmi dispăreau, ca de obicei, iar suferinţa nu era deosebit de mare; nici măcar foamea nu o mai simţeam atât de puternic ca în urmă cu câteva ore; puteam să mai rezist până a doua zi. Poate că aş fi reuşit să-mi procur o lumânare pe credit, dacă mergeam la prăvălia de coloniale şi arătam care este situaţia. Cei de acolo mă cunoşteau; în vremurile bune, când avusesem încă posibilitatea, cumpărasem multe pâini în acea prăvălie. Nu încăpea îndoială că puteam obţine o lumânare pe baza bunei mele reputaţii. Pentru prima dată, după un timp îndelungat, m-am apucat să-mi perii puţin hainele şi să înlătur firele de păr căzute pe gulerul vestonului – în măsura în care acest lucru se putea face pe întuneric. Apoi, bâjbâind, am coborât treptele.

  Când am ajuns în stradă, mi-a venit pe neaşteptate ideea că ar fi poate mai bine să cer o pâine. Dar m-a cuprins îndoiala; m-am oprit şi am început să reflectez. Cu nici un preţ! Mi-am spus în cele din urmă. Din păcate, nu mai eram în stare să suport mâncarea; s-ar repeta povestea cu vedeniile, presentimentele şi ideile cele năstruşnice. Articolul ar rămâne neterminat, iar eu trebuia neapărat să-1 văd pe „comandor” înainte ca acesta să mă uite din nou.

  Cu nici un preţ! M-am hotărât, aşadar, pentru o luminare. Apoi am intrat în prăvălie.

  O femeie stă lângă tejghea şi face cumpărături; lângă mine se află mai multe pachete mici, în hârtii de diferite culori. Vânzătorul, care mă cunoaşte şi care ştie ce cumpăr de obicei, lasă pentru moment clienta şi, fără altă introducere, împachetează o pâine într-un ziar şi o pune în faţa mea pe tejghea.

  — Nu, în seara asta aş vrea să cumpăr o lumânare, spun eu. Rostesc cuvintele foarte încet şi umil, ca să nu-1 supăr şi să nu pierd şansa de a primi o lumânare.

  Răspunsul meu 1-a luat prin surprindere. Pentru prima dată îi cerusem altceva decât pâine.

  — Da, atunci vă rog să aşteptaţi puţin, spune vânzătorul continuând s-o servească pe clientă.

  Aceasta îşi ia cumpărăturile, plăteşte cu o hârtie de cinci coroane, de la care primeşte rest, apoi pleacă. Acum am rămas singuri, vânzătorul şi cu mine. El spune:

  — A, da, o lumânare. Apoi desface un pachet de lumânări şi scoate una pentru mine.

  Se uită la mine şi eu mă uit la el; rugămintea îmi stă pe buze, dar nu reuşesc să-i dau glas.

  — Da, adevărat, spune el pe neaşteptate, aţi plătit. Spune pur şi simplu că am plătit; am auzit doar fiecare cuvânt. Apoi începe să scoată bani de argint din sertar şi să-i numere, coroană după coroană, bani strălucitori, bani buni -îmi dă restul de la cele cinci coroane ale femeii.

  — Poftiţi, spune el. 98

  Stau şi privesc un moment banii aceştia, îmi dau seama că ceva nu este în ordine; nu chibzuiesc prea mult, nu mă gândesc la nimic, ci cad pur şi simplu în