— Noapte bună! Am spus eu.

  — Stai puţin, a strigat ea. Ochelarii sunt de aur?

  — Nu.

  — Atunci, du-te dracului! Am plecat.

  Puţin după aceea a venit în fugă după mine, strigându-mă.

  — Vino cu mine, aşa cum eşti!

  M-am simţit umilit de această ofertă din partea unei fete de stradă sărace şi am spus nu. I-am mai spus că era târziu şi eram aşteptat undeva şi că, la urma urmei, nici ea nu putea să facă sacrificiul de a mă lua aşa cum eram.

  — Ba da, acum vreau să vii cu mine.

  — Dar nu merg aşa.

  — De bună seamă, vrei să te duci la alta, spuse ea.

  — Nu, am răspuns.

  Zău că nu mai făceam nici doi bani. Pentru mine, fetele deveniseră acum aproape ca nişte bărbaţi. Mizeria mă sleise. Dar aveam simţământul că faţă de această fată ciudată mă aflam într-o situaţie deplorabilă şi de aceea m-am hotărât să salvez aparenţele.

  — Cum te numeşti, am întrebat. Mărie? Bun! Ascultă aici, Mărie! Şi am început să-i explic purtarea mea. Fata făcea ochii din ce în ce mai mari. Îşi închipuia cumva – am între-bat-o apoi – că şi eu sunt unul dintre cei care bat caldarâmul seara şi acostează fete? Avea o părere atât de proastă despre mine? Îi spusesem cumva ceva necuviincios la început? Oare atunci când cineva are intenţii rele se comportă aşa, ca mine? I-am adresat doar câteva cuvinte şi am însoţit-o câţiva paşi să văd unde vrea să ajungă. De altfel, sunt pastorul cutare şi cutare, îi urez noapte bună şi o rog să se ducă acasă şi să nu mai păcătuiască de aici înainte. Cu aceasta, am plecat.

  Mi-am frecat mâinile, satisfăcut de excelenta mea idee, şi am început să vorbesc tare cu mine însumi. Cât de plăcut e să faci fapte bune! Poate că i-am dat acelei fiinţe decăzute un prim impuls ca să se ridice din nou, ceea ce ar putea fi hotărâtor pentru întreaga ei viaţă, îmi va mulţumi când se va gândi la asta; până şi în ceasul morţii îşi va aduce aminte de mine cu inima plină de recunoştinţă. Fără îndoială, merită să fii cinstit! Eram într-o dispoziţie strălucită, mă simţeam înviorat şi plin de curaj pentru orice. De-aş avea o lumânare, aş putea termina articolul. Mergeam învârtind în mână cheia cea nouă de la poartă, fredonam, fluieram uşor şi mă gân-94 deam cum să fac rost de lumânare. Dar pentru că nu puteam face nimic în această privinţă, nu mi-a rămas altceva decât să cobor cele necesare pentru scris jos, în stradă, la lumina felinarului. Am deschis poarta şi m-am dus să-mi aduc hârtiile.

  Ajuns iar jos, am încuiat poarta pe dinafară şi m-am aşezat în lumina felinarului. Peste tot era linişte, nu auzeam decât paşii grei ai unui poliţist pe Tvaergaten şi lătratul unui câine, departe, înspre cartierul St. Hanshaugen. Nu mă deranja nimic; mi-am ridicat gulerul hainei peste urechi şi am încercat să mă concentrez din toate puterile. Ce bine ar fi dacă aş izbuti să ticluiesc încheierea acestui mic articol. Ajunsesem tocmai la un punct mai greu; trebuia să fac o trecere imperceptibilă spre-o idee nouă, apoi să realizez un final glissando, în surdină, un murmur îndelungat care, în cele din urmă, să se termine cu o intensificare atât de năvalnică, de tumultuoasă, ca bubuitul unui tun sau ca zgomotul asurzitor al unui munte care se prăbuşeşte. Punct.

  Dar nu izbuteam să găsesc cuvintele potrivite pentru acest final. Am recitit încă o dată întreg articolul, de la început. Citeam fiecare propoziţie cu voce tare, dar nu reuşeam să-mi adun gândurile pentru acest final răsunător, în timp ce lucram cu toată încordarea la realizarea lui, a mai apărut şi poliţistul, postându-se în mijlocul străzii, nu departe de mine, şi gonindu-mi întreaga inspiraţie. Ce, parcă lui îi păsa dacă în momentul acela îmi reuşea un admirabil final pentru articolul destinat „comandorului”? Doamne, îmi era absolut cu neputinţă, indiferent ce încercam. Am rămas acolo cam o oră. Poliţistul şi-a văzut de drum. A început să fie prea frig ca să mai pot sta nemişcat. Descurajat şi abătut din pricina acestei noi încercări nereuşite, am deschis în cele din urmă poarta şi am intrat.

  Sus era frig şi prin întunericul de nepătruns abia puteam zări fereastra. Am mers orbecăind până la pat, mi-am scos ghetele şi am început să-mi frec picioarele cu mâinile ca să le încălzesc. Apoi m-am culcat, cu hainele pe mine – aşa cum făceam de multă vreme.

  Dimineaţa, de îndată ce s-a luminat, m-am ridicat în capul oaselor şi m-am apucat din nou de lucru. Am lucrat aşa până la amiază, în care timp am scris zece-douăzeci de rânduri. Dar încă nu ajunsesem la final.

  M-am sculat, m-am încălţat din nou şi am început să mă plimb încoace şi încolo ca să mă încălzesc. Geamurile erau îngheţate; am privit afară: ningea. Pe lespezile de piatră şi pe fântâna din curtea pietruită din spate se aşternuse un strat gros de zăpadă.

  Mi-am făcut de lucru în cameră, plimbându-mă în lung şi în lat; zgâriam pereţii cu unghiile, îmi lipeam cu precauţie fruntea de uşă, ciocăneam cu arătătorul în podea şi ascultam cu atenţie. Toate acestea fără nici o intenţie anumită, ci calm şi gânditor, ca şi când aş fi avut de făcut un lucru important. Iar în timpul acesta repetam într-una şi cu voce tare, aşa încât puteam să mă aud desluşit: Dar, Dumnezeule, asta-i curată nebunie. Şi am continuat să mă port ca un nebun, în sfârşit, după un timp îndelungat, poate vreo două ore, mi-am încordat voinţa ca să mă calmez, mi-am muşcat buzele, am căutat din răsputeri să mă stăpânesc. Trebuia să se