mă trezeau frisoane de gheaţă, iar în timpul somnului înţepeneam de-a binelea. Cuvertura cea veche nu mă mai apăra de curent şi dimineaţa mă pomeneam cu nasul înfundat de aerul rece, geros, ce pătrundea până la mine de afară.

  Străbat străzile şi mă gândesc cum să fac să mă menţin pe linia de plutire până când termin următorul articol. De-aş avea măcar o lumânare! Aş putea încerca să scriu şi în timpul nopţii, încă vreo două ore şi aş termina. Iar a doua zi aş putea să mă prezint din nou la „comandor”.

  Intru fără să mai stau pe gânduri în cafeneaua Oplandske şi încep să caut cu privirile pe tânărul meu cunoscut de la bancă şi să-i cer zece 0re pentru o lumânare. Am străbătut una după alta toate încăperile; am trecut prin faţa a vreo zece mese, la care consumatorii mâncau, beau şi stăteau de vorbă; am ajuns chiar până în încăperea din fund a cafenelei – „camera roşie” – fără să dau de cel pe care-1 căutam. Dezamăgit şi enervat, am ieşit din nou şi am luat-o spre castel.

  Nu era oare diavolul, diavolul în persoană, acela care făcea să nu se mai termine odată cu ghinioanele mele? Mergând furios, cu paşi mari, cu gulerul vestonului ridicat brutal la ceafă şi cu pumnii strânşi în buzunarele pantalonilor, blestemam tot timpul steaua mea fără de noroc. Nici un singur ceas fără necazuri în ultimele şapte-opt luni, nici măcar timp de o săptămână hrana strict necesară, şi acum iată-mă înfrânt din nou. Dar în toată această mizerie rămăsesem cinstit, da, cinstit până la capăt. Doamne, iartă-mă, dar cât de prost am mai fost! Apoi am început să-mi povestesc mie însumi câte mustrări de conştiinţă mi-am făcut fiindcă am vrut să amanetez o dată cuvertura lui Hans Pauli. Am râs cu dispreţ de cinstea mea stupidă, am scuipat cu dezgust că n-am reuşit să găsesc cuvinte destul de dure ca să-mi bat joc de propria mea prostie. Acum să mi se ivescă o ocazie! Dacă aş găsi acum pe stradă chiar şi banii economisiţi de o fetiţă de şcoală, sau ultimul 0re al unei văduve sărace, i-aş lua şi i-aş vârî în buzunar, i-aş fura cu bună-ştiinţă şi aş dormi apoi buştean toată noaptea. Nu degeaba suferisem atât de infinit de mult, ajunsesem la capătul răbdării, eram acum în stare de orice.

  Am dat ocol castelului de vreo trei, patru ori, după aceea m-am hotărât să mă întorc acasă. Am mai făcut încă un tur prin parc şi în cele din urmă am luat-o în jos, pe strada Karl Johan.

  Era în jurul orei unsprezece. Strada era destul de întunecoasă şi în toate direcţiile treceau oameni, perechi tăcute sau grupuri gălăgioase. Sosise momentul cel mare, vremea împerecherii, a ceasurilor tainice cu aventuri vesele. Foşnete de rochii, ici şi colo câte un râs scurt, senzual, sâni plini, câte o respiraţie violentă, gâfâită; mai departe, spre Grand Hotel, o voce care striga „Emma!” întreaga stradă era o adevărată mlaştină din care se ridicau aburi fierbinţi.

  Bag involuntar mâna prin buzunare căutând două coroane. Toată această pasiune, care vibrează în fiecare mişcare a trecătorilor, această lumină sumbră a felinarelor cu gaz, noaptea calmă, grea, au început să mă agaseze, atmosfera aceasta plină de şuşoteli, îmbrăţişări, mărturisiri tremurânde, cuvinte spuse pe jumătate, ţipete uşoare; sub poartă la Blomqvist1 mai multe pisici se împerechează mieunând de mama focului. Iar eu nu aveam nici măcar două coroane! Ce nenorocire, ce mizerie fără seamăn să fii atât de sărac! Ce umilinţă, ce dezonoare! Şi am început din nou să mă gândesc la ultimul ban al unei văduve sărace pe care 1-aş fura, la chipiul sau la batista unui băiat de şcoală, la sacul cu daruri al unui cerşetor, pe care, fără să stau prea mult pe gânduri, le-aş duce la negustorul de vechituri şi cu banii luaţi pe ele m-aş îndopa cu mâncare. Ca să-mi acord o consolare şi o compensaţie pentru toate aceste neajunsuri, m-am apucat să găsesc tot felul de cusururi acestor oameni veseli, care se perindau alunecând parcă prin faţa mea; am dat furios din umeri privind cu dispreţ la toţi cei ce treceau, perechi-pe-rechi, la acei studenţi îmbuibaţi, care mănâncă bomboane şi socotesc că se dedau unui desfrâu în „stil european” fiindcă

  1 Un restaurant din Christiania.

  Reuşesc să mângâie sânii unei croitorese. La acei tineri domni, bancheri, mari comercianţi, la acei eroi ai bulevardelor care nu le dispreţuiesc nici măcar pe iubitele marinarilor, obişnuite să cedeze în primul gang în schimbul unui ţap de bere! Ce târfe! Aşternutul lor păstrează încă ceva din căldura lăsată de pompierul sau birjarul care le vizitase în noaptea trecută; tronul rămâne de fiecare dată vacant, primitor; pofteşte, urcă! Am scuipat departe, pe trotuar, fără să-mi pese dacă nimeresc pe cineva; eram furios, plin de dispreţ faţă de oamenii aceştia care se comportau atât de intim, care se împerecheau sub ochii mei. Mi-am ridicat privirile în sus şi m-am simţit binecuvântat fiindcă, în ceea ce mă priveşte, păşeam pe căile virtuţii.

  În piaţa Storting-ului am întâlnit o fată care m-a fixat insistent când am ajuns în dreptul ei.

  — Bună seara, am spus eu.

  — Bună seara! S-a oprit.

  Hm! Am întrebat-o dacă se plimba la ora aceea atât de târzie. Nu era cam riscant pentru o domnişoară să se plimbe pe bulevardul Karl Johan atât de târziu? Nu? Oare nu s-a întâmplat niciodată ca vreun bărbat să i se adreseze direct, s-o inoportuneze sau, în sfârşit, vorbind pe şleau, să-i propună să-1 însoţească acasă?

  S-a holbat la mine mirată, m-a cercetat din creştet până în tălpi, vrând parcă să înţeleagă ce vreau să spun, de fapt, cu asta. Apoi deodată m-a luat de braţ, zicând:

  — Să mergem!

  Am urmat-o. După ce am făcut câţiva paşi prin faţa staţiei trăsurilor, mi-am desprins braţul şi am spus:

  — Ascultă, dragă, nu am nici un 0re. Apoi am dat să plec. În