— În ce dată suntem astăzi? Întrebă pe neaşteptate „comandorul” de la masă.

  — Douăzeci şi opt, răspund eu, bucuros că pot să-i fiu de folos cu ceva.

  — Douăzeci şi opt! Apoi îl văd că scrie mai departe, în cele din urmă pune câteva scrisori în plicuri, trimite câteva hârtii la coş şi pune pana jos. După aceea se întoarce pe scaun şi îşi aruncă privirile asupra mea. Întrucât observă că stau în continuare la uşă, face o mişcare – pe jumătate în serios, pe jumătate în glumă – cu mâna şi-mi arată un scaun.

  De teamă ca nu cumva să vadă că nu am vestă, mă întorc într-o parte când deschei haina şi scot manuscrisul din buzunar.

  — Nu este decât un mic studiu cu privire la pictorul Correggio, spun eu, dar, din păcate, nu este scris în aşa fel încât.

  Îmi ia hârtiile din mână şi începe să le răsfoiască. Apoi îşi întoarce faţa spre mine.

  Aşa arată deci, văzut de aproape, omul acesta, de al cărui nume auzisem încă din primii ani ai tinereţii şi al cărui ziar 88 exercitase o influenţă dintre cele mai mari asupra mea în decursul anilor. Are părul ondulat, iar ochii săi căprui, frumoşi, sunt puţin neliniştiţi; are obiceiul să sufle din când în când mai puternic pe nas. ŢNici chiar un pastor scoţian nu ar putea să pară mai blajin decât acest primejdios mânuitor al condeiului, ale cărui cuvinte au lăsat întotdeauna dâre de sânge acolo unde au lovit. Mă cuprinde un simţământ ciudat de teamă şi de admiraţie faţă de acest om. Aproape că mă podideşte plânsul şi fac, fără să vreau, un pas înainte ca să-i spun cât îi sunt de recunoscător pentru tot ce m-a învăţat şi să-1 rog să nu-mi facă vreun rău; căci nu sunt decât un cârpaci sărac, căruia şi aşa îi merge destul de greu.

  El îşi ridică ochii şi împături manuscrisul încet, gânditor. Ca să-i uşurez un refuz, întind puţin mâna şi spun:

  — Nu, fireşte că nu poate fi folosit. Şi zâmbesc ca să-i las impresia că iau lucrurile uşor.

  — Ceea ce publicăm noi trebuie să fie scris pe înţelesul tuturor, răspunde el. Dumneata cunoşti publicul nostru. Nu poţi să scrii ceva mai simplu? Şi despre ceva ce oamenii înţeleg mai uşor?

  Consideraţia pe care mi-o acordă mă uimeşte, îmi dau seama că articolul este respins, şi totuşi nu aş fi putut fi refuzat mai elegant. Ca să nu-l mai reţin, răspund:

  — Da, natural că pot să fac asta.

  Mă retrag spre uşă. Hm! Îl rog să mă scuze că 1-am reţinut cu articolul meu. Mă înclin şi pun mâna pe clanţă.

  — Dacă ai nevoie, spune el, putem să-ţi dăm un mic avans. Ne vei scrie ceva în schimb.

  Doar văzuse că nu eram în stare să scriu; de aceea oferta sa mă umilea puţin. Am răspuns:

  — Nu, vă mulţumesc, mă mai descurc eu o bucată de vreme. Vă mulţumesc foarte mult! La revedere!

  — La revedere, răspunse „comandorul”, şi se întoarse îndată spre biroul său, reluându-şi lucrul.

  În orice caz, mă tratase cu o bunăvoinţă pe care nu o meritam – şi îi eram recunoscător pentru aceasta. Va trebui să ştiu cum să-i arăt această recunoştinţă. Mi-am propus să nu mă mai duc la el decât când îi voi putea prezenta o lucrare de care să fiu pe deplin mulţumit. O lucrare care să-1 uimească puţin şi să-1 facă să-mi avanseze zece coroane fără să mai stea nici un moment pe gânduri. M-am dus acasă şi am început din nou să scriu.

  În serile următoare, cam în jurul orei opt, când se aprindeau luminile pe stradă, mi se întâmpla cu regularitate ceea ce urmează:

  De câte ori ieşeam pe poartă ca să fac, după osteneala şi greutăţile zilei, o plimbare, vedeam lângă felinarul situat chiar în apropierea porţii o femeie îmbrăcată în negru, care îşi îndrepta faţa spre mine urmărindu-mă cu privirea când treceam pe dinaintea ei. Am observat că de fiecare dată poartă aceeaşi îmbrăcăminte, acelaşi văl des care îi ascunde faţa şi îi ajunge până pe piept şi că în mână ţine o umbrelă mică cu un inel de fildeş la mâner.

  Acum era a treia seară că o vedeam acolo şi de fiecare dată în acelaşi loc. De cum trec de dânsa, se întoarce încet şi o apucă în jos, depărtându-se de mine.

  Creierul meu nervos şi-a întins antenele – şi am avut de îndată presimţirea absurdă că vizita ei avea o legătură cu mine. În cele din urmă ajunsesem aproape pe punctul să intru în vorbă cu ea, s-o întreb dacă nu caută pe cineva, dacă are nevoie de ajutorul meu, dacă pot să o însoţesc până acasă -chiar aşa, prost îmbrăcat cum eram, din păcate – ca s-o ocrotesc pe străzile întunecoase. Dar aveam un simţământ nedesluşit de teamă că până la urmă ar putea să mă coste ceva, un pahar de vin, o plimbare cu trăsura, iar eu nu aveam nici un ban; buzunarele mele absolut goale aveau o înrâurire mult prea deprimantă asupra mea şi nu am avut nici măcar curajul s-o privesc cu ceva mai multă curiozitate atunci când am trecut pe lângă dânsa. Foamea începuse din nou să mă tortureze, nu mai mâncasem din ajun; fireşte că acesta nu era încă un interval prea îndelungat; răbdasem adesea mai multe zile în şir, dar acum începusem să slăbesc îngrijorător, şi nu mai eram în stare să postesc aşa de mult ca înainte; o singură zi de post putea să-mi producă ameţeli şi vărsături de îndată ce 90 beam puţină apă. La aceasta se mai adăuga şi faptul că noaptea răbdam de frig. Deşi mă culcam îmbrăcat cu hainele ce le purtam peste zi/eram vânăt de frig; în fiecare noapte