— Nu poţi să-mi dai câţiva 0re pentru ei? Câţi vrei dumneata. Cât crezi.

  — Pentru nasturii ăştia? Şi „Unchiul” s-a holbat mirat la mine. Pentru nasturii ăştia?

  — Numai ca să-mi cumpăr o ţigară de foi sau ce vrei dumneata. Eram tocmai în trecere pe-aici şi am vrut doar să întreb.

  Bătrânul cămătar a început să râdă şi s-a înapoiat la tejghea tară să mai spună nimic. Iar eu stăteam pironit locului. La drept vorbind, nu-mi făcusem speranţe prea mari; totuşi, crezusem că ar fi posibil să fiu ajutat. Dar râsul acesta însemna condamnarea mea la moarte. Oare nu m-ar putea cumva ajuta ochelarii?

  — Dar nu-ţi pot împrumuta bani pentru ochelarii dumitale, făcu „Unchiul”. Ţi-am mai spus-o.

  — Dar am nevoie de un timbru, am spus eu sec; nu pot nici măcar să expediez scrisorile pe care trebuie neapărat să le scriu. Un timbru de zece sau cinci 0re, cum vrei dumneata.

  — Dumnezeu să te binecuvânteze şi vezi-ţi de drumul dumitale, răspunse el, schiţând spre mine un gest cu mâna.

  Da, aşa să fie, mi-am spus. În mod mecanic, mi-am pus din nou ochelarii, am luat nasturii şi am plecat; i-am spus noapte bună şi am închis uşa după mine ca de obicei. Aşadar, nu mai era nimic de făcut. Pe stradă m-am oprit din nou şi m-am uitat la nasturi. N-a vrut să-i ia, îmi spun, deşi sunt aproape noi; nu pot nicidecum să înţeleg.

  În timp ce stăteam pe loc, copleşit de aceste gânduri, prin faţa mea trecu un bărbat, dând să coboare la subsol, în grabă, m-a lovit puţin, ne-am cerut amândoi scuze, iar eu mi-am întors capul după el.

  — Ce, tu eşti? A spus el deodată de jos, de pe trepte. A urcat din nou până la mine, şi 1-am recunoscut. Doamne, dar cum arăţi! Spuse el. Ce treburi ai avut jos?

  — A-ă-ă. Am avut afaceri. Vrei să mergi jos, după câte văd.

  — Da. Dar tu ce-ai dus?

  Genunchii începură să-mi tremure, m-am sprijinit de perete şi am întins mâna cu nasturii.

  — Ce naiba! A strigat el. Asta e prea de tot.

  — Noapte bună! Am zis eu, dând să plec. Simţeam că mă podideşte plânsul.

  — Nu, aşteaptă o clipă.

  De ce să aştept? Doar şi el voia să meargă la „Unchiul”, poate îi ducea inelul de logodnă, poate flămânzise mai multe zile, poate nu plătise chiria.

  — Da, am răspuns eu, dacă termini repede.

  — Fireşte, zise el şi mă luă de braţ. Dar ştii ceva, nu cred că o să mă aştepţi, fiindcă eşti un idiot; mai bine coboară şi tu cu mine.

  Am înţeles îndată ce intenţii are şi mi-a revenit o clipă un palid sentiment de onoare; am răspuns:

  — Nu pot! Am promis să fiu la ora şapte şi jumătate în strada Bemt Anker, şi.

  — Şapte şi jumătate, da! Dar acum este ora opt. Uite aici, la ceasul meu, căci pe ăsta vreau să-1 dau. Intră, păcătos înfometat ce eşti! O să-ţi fac rost de cel puţin cinci coroane.

  Şi m-a împins uşor în subsol.

  PARTE A A TREI Aastfel a trecut o săptămână de glorie şi de bucurie.

  Învinsesem şi de data aceasta greutatea cea mai mare; mâncăm în fiecare zi, curajul îmi creştea, şi luam o iniţiativă după alta.

  Lucram la vreo trei sau patru articole, care îmi secătuiau de-a dreptul bietul meu creier, răpindu-i până şi ultima scânteie, ultima idee ce se năştea înăuntrul lui. Mi se părea că merge mai bine decât înainte. Ultimul articol, la care muncisem atâta şi de care legasem mari speranţe, îmi fusese înapoiat de redactor şi îl distrusesem îndată, furios, ofensat, fără să-1 mai recitesc. Voiam să încerc să colaborez pe viitor şi la un alt ziar, spre a-mi deschide mai multe posibilităţi, în cel mai rău caz, dacă nici aceasta nu mă scotea la liman, tot mă mai puteam refugia la vapoare; vasul „Norme” era ancorat în port, gata de plecare şi poate aş fi reuşit să primesc acolo de lucru până la Arhanghelsk sau ori încotro s-ar fi îndreptat. Aşa că nu eram lipsit de perspective chiar din mai multe părţi.

  Ultima criză mă costase mult. Începuse să-mi cadă tare părul; de asemenea, aveam, mai ales dimineaţa, dureri de cap din pricina cărora sufeream mult, iar nervozitatea nu voia să cedeze. Ziua scriam cu mâinile înfăşurate în cârpe fiindcă nu suportam să simt propria mea respiraţie asupra lor. Când Jens Olai trântea puternic uşa de jos de la grajd sau vreun câine intra în curtea din dos şi începea să latre, parcă mă săgetau nişte junghiuri reci prin tot corpul, ajungând până în măduva oaselor, în orice caz, ajunsesem într-o stare deplorabilă.

  Trudeam zi de zi din greu, acordându-mi anevoie câte un scurt răgaz ca să înfulec ceva şi reveneam repede din nou la scris, în perioada aceea, atât patul, cât şi măsuţa şubredă erau năpădite de notiţe şi de file scrise, la care lucram alternativ, adăugând elemente noi, care îmi veneau în minte în cursul zilei, ştergând câte ceva, înviorând ici şi colo rândurile inerte cu câte un cuvânt plin de culoare, înaintând cu mare caznă de la o frază la alta. Într-o după-amiază, unul dintre articolele mele era, în sfârşit, gata şi după ce 1-am băgat fericit şi vesel în buzunar, m-am dus la „comandor”. Era tocmai momentul să fac rost de ceva bani, căci abia mai aveam câţiva 0re.

  „Comandorul” m-a rugat să iau loc un moment, căci îndată o să. Apoi continuă să scrie mai departe.

  M-am uitat în jurul meu, în micul său birou: busturi, litografii, tăieturi din ziare, un enorm coş de hârtii, care ar fi putut să înghită un om întreg. M-am întristat la vederea acestei guri uriaşe, a acestei guri