să părăsească prăvălia şi ultima clientă, o doamnă tânără cu gropiţe în obraji. Cât de fericită părea! N-am vrut să încerc s-o impresionez cu boldul care îmi ţinea loc de nasturi, aşa că m-am întors în altă parte.

  — Doriţi ceva? S-a interesat vânzătorul.

  — Patronul e aici? Am întrebat.

  — E într-o excursie în munţi, în Jotunheim, răspunse el. Aveţi ceva deosebit?

  — E vorba de câteva 0re ca să-mi cumpăr ceva de mâncare, am spus eu, încercând să zâmbesc; mi-e foame şi nu am nici măcar un 0re.

  — Atunci eşti tot atât de bogat ca şi mine, a răspuns el şi a început să-şi facă de lucru aranjând nişte suluri de bumbac.

  — Da, totuşi, nu mă goni, nu acum! Am spus eu simţind cum mă trec dintr-o dată fiori de gheaţă. Zău că sunt aproape mort de foame: de multe zile nu am mâncat nimic.

  Cu cea mai mare seriozitate, fără să spună nimic, omul a început să-şi întoarcă buzunarele pe dos, unul câte unul. Nu vreau să-1 cred pe cuvânt?

  — Numai cinci 0re, am spus. O să-ţi dau înapoi zece, peste câteva zile.

  — Dar, omule, vrei să fur din sertar? A întrebat el, pierzându-şi răbdarea.

  — Da, am spus eu. Scoate de-acolo cinci 0re.

  — Nu fac asta, a spus el în încheiere şi a adăugat: Te rog, să terminăm.

  Am ieşit, bolnav de foame şi cu obrajii arzând de ruşine. Trebuie să se termine odată! Nu, zău, ajunsesem prea departe. Am rezistat în mod onorabil timp de atâţia ani, am făcut faţă atâtor momente grele şi acum, dintr-o dată, m-am înjosit la o cerşetorie ordinară. O singură zi, şi îmi degradase întregul mod de a gândi, îmi înveninase sufletul. Nu mi-a fost ruşine să mă vaiet, să mă umilesc în faţa unui băcan dintre cei mai neînsemnaţi. Şi-apoi, la ce bun? Nu rămâneam oare şi pe mai departe fără o bucată de pâine? Tot ce dobândisem era că am ajuns să-mi fie lehamite de mine însumi. Da, trebuie să se termine! Peste puţin timp se va închide poarta de acasă şi trebuie să mă grăbesc dacă nu vreau să dorm şi în noaptea asta la poliţie.

  Gândul acesta mi-a dat puteri noi; la poliţie nu voiam să mai dorm. Cu corpul aplecat înainte, ţinându-mi cu o mână coastele în partea stângă spre a mai potoli puţin junghiurile, mă târâm cu greu, cu ochii aţintiţi pe trotuar, ca să nu oblig pe eventualii cunoscuţi să mă salute şi am luat-o repede spre cazarma pompierilor. Din fericire, ceasul din turnul bisericii Vor Frelsers arăta numai şapte, aşa încât mai aveam trei ore până să se închidă poarta. Cât de tare mă speriasem!

  Aşadar, nu rămăsese nimic neîncercat. Făcusem tot ce-mi stătea în putinţă. Şi totuşi, nu mi-a fost dat să reuşesc nici măcar o singură dată în decursul unei zile întregi! Îmi ziceam. Nu m-ar fi crezut nimeni dacă i-aş fi spus aşa ceva, iar dacă aş fi aşternut totul pe hârtie, s-ar fi pretins că este o născocire. Nici măcar într-un singur loc!

  Dar nu era nimic de făcut, mai ales nu mai era cazul să merg nicăieri ca să încerc să înduioşez pe cineva. Ptiu, dezgustător! Te asigur că mi-e lehamite de tine! Dacă am pierdut orice speranţă, apoi am pierdut-o – şi pace. Oare nu aş putea fura un pumn de ovăz din grajd? O dâră de lumină, o rază. Ştiam că grajdul se închidea cu cheia.

  Am luat-o agale, târându-mă spre casă cu pas de melc. Mi s-a făcut sete, din fericire pentru prima dată în ziua aceea, şi m-am uitat înjur de unde aş putea să beau ceva. Mă îndepărtasem prea mult de hala de carne şi nu voiam să intru să cer apă într-o casă particulară; poate că reuşeam să mai aştept până ajung acasă; mai aveam de mers cam un sfert de ceas. De altfel, nici nu era sigur că aş putea reţine fie şi numai o singură înghiţitură de apă; stomacul nu mai tolera nimic; îmi era greaţă chiar şi de saliva pe care o înghiţeam.

  Dar nasturii! Nu încercasem încă nimic cu nasturii! M-am oprit brusc şi am început să zâmbesc. Poate mai exista totuşi o ieşire! Nu eram definitiv condamnat. Voi primi de bună seamă zece 0re pentru ei, şi mâine voi mai primi încă zece 0re în altă parte, iar joi voi încasa banii pentru articolul meu de la ziar! Să vezi că lucrurile se îndreaptă! Cum putusem să uit de nasturi! I-am scos din buzunar şi i-am privit în timp ce mergeam mai departe. Bucuria îmi întunecase privirea; nu mai vedeam bine strada pe care mergeam.

  Cât de bine cunoşteam subsolul acela mare, refugiul meu din serile întunecoase, prietenul care-mi sugea sângele! Acolo jos, îmi dispăruseră lucrurile unul după altul, toate lu-cruşoarele mele de acasă, ultima mea carte, în zilele de licitaţie coboram ca spectator şi mă bucuram când cărţile mele păreau să ajungă în mâini bune. Actorul Magelsen mi-a cumpărat ceasul şi am fost aproape mândru de aceasta. O cunoş-84 ţintă a cumpărat almanahul în care se aflau primele mele încercări poetice, iar pardesiul a ajuns în atelierul unui fotograf, ca accesoriu. Aşadar, în privinţa lucrurilor, nu mai aveam nimic de aşteptat.

  Ţineam nasturii în mână. Am intrat. „Unchiul” şedea la tejgheaua sa şi scria.

  — Nu mă grăbesc, am spus, de teamă să nu-1 deranjez şi să-1 supăr cu rugămintea mea. Vocea îmi suna atât de ciudat de dogită, că aproape n-o mai recunoşteam, iar inima îmi bătea cu putere.

  Mi-a venit în întâmpinare zâmbind, ca de obicei, şi-a pus amândouă mâinile pe tejghea şi m-a privit în faţă fără să spună ceva.

  — Să vezi, am ceva la mine şi aş vrea să întreb dacă nu prezintă interes. Ceva care acasă îmi este de prisos, crede-mă, mă enervează chiar, nişte nasturi.

  — Ei, despre ce-i vorba,