spasm. Doamne fereşte, ce faţă slăbită, nu? Eu, care eram înzestrat cu un cap cum nu se mai găsea altul în toată ţara şi cu o pereche de pumni care, aşa să-mi ajute Dumnezeu, puteau să fărâme şi să facă praf un hamal din port, trebuia să flămânzesc până la a-mi poci figura, chiar în centrul oraşului Christiania. Avea asta vreun sens, exista oare vreo ordine şi vreo măsură în toate acestea? Zi şi noapte am tot tras la jug, mi-am distrus ochii citind şi am flămânzit până când mi-am pierdut minţile – ce naiba obţinusem în schimb? Până şi femeile de stradă se roagă lui Dumnezeu să le ferească să-mi vadă figura. Dar acum trebuie să se sfârşească, e clar; să mă ia dracu, trebuie să se sfârşească! Cu o furie crescândă, scrâşnind din dinţi din pricină că mă simţeam sfârşit de oboseală, plângând şi blestemând, am continuat să fac tărăboi fără să-mi pese de cei care treceau pe lângă mine. Am început din nou să mă torturez, să mă dau de bună voie cu capul de stâlpii lămpilor cu gaz, să-mi înfig unghiile adânc în carne, să-mi muşc limba ca un dement, când aceasta mi se împleticea, şi să râd ca un ieşit din minţi dacă simţeam o cât de mică durere din cauza muşcăturii.

  Da, dar ce să fac? Mi-am spus în cele din urmă. Bat de câteva ori cu piciorul în caldarâm şi repet: Ce să fac? Un domn tocmai trece şi spune zâmbind:

  — Trebuie să mergeţi şi să cereţi să vă aresteze.

  Mă uit după el. Era unul dintre medicii noştri ginecologi cunoscuţi, numit „Ducele”. Nici măcar nu avea înţelegere pentru starea în care mă aflam – un om pe care îl cunoşteam şi căruia de atâtea ori îi dădusem mâna. M-am calmat. Arestat? Da, eram nebun. Avea dreptate. Simţeam că nebunia mi se răspândeşte în sânge, că îmi trepidează în creier. Iată, 80 deci, în ce mod voi sfârşi! Da, da! Şi am început să umblu din nou agale, trist. Prin urmare, aşa trebuie să sfârşesc!

  Deodată, mă opresc din nou. Dar nu arestat, spun eu. Asta nu! Aproape răguşisem de teamă. Fără să mă adresez cuiva anume, mă rugam cu insistenţă să nu fiu arestat. Căci atunci aş fi dus din nou la primărie, aş fi iarăşi închis într-o celulă întunecoasă, fără nici o scânteie de lumină. Asta nu! Mai erau şi alte căi de ieşire din impas, pe care încă nu le încercasem. Şi voiam să le încerc: o să-mi dau mai multă osteneală; îmi voi rezerva mai mult timp pentru aceasta şi o să bat neobosit la toate uşile. Aşa, de pildă, la negustorul de instrumente muzicale Cisler, la care nu fusesem încă. Se va găsi fără îndoială o soluţie. Şi mergeam aşa, vorbind cu mine însumi, până când, de emoţie, plânsul m-a podidit din nou. Numai să nu fiu arestat!

  Cisler? Să fi fost un semn de sus, de la Dumnezeu? Numele lui mi-a venit în minte fără nici un motiv – şi apoi, locuia tare departe; dar voiam totuşi să-1 caut; voi merge până acolo încet şi mă voi mai odihni din când în când. Ştiam unde locuieşte, fusesem adesea acolo ca să cumpăr note, pe vremea când îmi mergea bine. Să-i cer o jumătate de coroană? Poate că asta 1-ar jena; mai bine să-i cer una întreagă.

  Am intrat în prăvălie şi am întrebat de patron; mi s-a arătat pe unde să intru în biroul lui. Stătea la masa de lucru, elegant, îmbrăcat după ultima modă şi îşi citea corespondenţa.

  Am îngânat o scuză şi mi-am spus păsul. Că sunt nevoit de împrejurări să mă adresez lui. Că nu va trece prea mult până când i-o voi înapoia. Când voi primi onorariul pentru articolul pe care îl scrisesem pentru ziar. Că mi-ar face un serviciu atât de mare.

  Încă în timp ce vorbeam, el s-a întors din nou la biroul său şi şi-a reluat locul. Când am terminat, mi-a aruncat o privire piezişă şi, dând din cap, a spus: Nu! Pur şi simplu, nu. Nici o explicaţie. Nici un cuvânt.

  Genunchii îmi tremurau puternic şi m-am sprijinit de mica balustradă lustruită. Trebuia să mai încerc o dată. Oare de ce mi-a venit chiar numele lui în minte când mă aflam tocmai jos, în strada Vaterland? Am simţit câteva junghiuri în partea stângă a pieptului şi am început să transpir. Hm! Sunt într-adevăr foarte slăbit, am spus eu, din păcate, destul de bolnav; în orice caz, nu vor trece mai mult de câteva zile până când îi voi restitui banii. Nu ar vrea să fie atât de bun?

  — Dar de ce vii tocmai la mine, omule? Spuse el. Pentru mine eşti un X oarecare, venit de pe stradă. Du-te la ziar, unde eşti cunoscut.

  — Dar numai pentru seara asta! Am mai spus eu. Redacţia este acum închisă şi mi-e tare foame.

  El dădea din cap fără întrerupere, continuând să o facă chiar şi după ce pusesem mâna pe clanţa uşii.

  — La revedere! Am spus eu.

  Tonul nu a fost prea de sus, mi-am zis eu şi am zâmbit amar; la urma urmei, de la o aşa înălţime pot să arăt şi eu uşa. M-am târât dintr-un cartier într-altul, iar din când în când mă odihneam pe câte o treaptă. Numai de nu m-ar aresta! Teama de celulă mă urmărea tot timpul şi nu-mi dădea pace nici o clipă; de câte ori zăream un poliţist, mă furişam pe o stradă laterală ca să nu-1 întâlnesc. Să numărăm o sută de paşi, mi-am zis, şi să ne încercăm din nou norocul! Odată şi odată, tot trebuie să reuşim.

  Iată o dugheană cu articole de mercerie, unde nu mai intrasem niciodată, în spatele tejghelei, un singur bărbat – iar într-o încăpere alăturată biroul, cu o tăbliţă de porţelan pe uşă, cu rafturi înţesate şi cu mai multe rânduri de mese.

  Am aşteptat