în vârful turnului când Plesneală l-a omorât pe Dumbledore, aşa că se pare că şi-au făcut un fel de bisericuţă.  Şi, continuă Harry cu amărăciune, trăgându-şi un scaun, cred că ceilalţi profesori nu au de ales şi trebuie să rămână. Dacă ministerul şi Cap-de-Mort îl sprijină pe Plesneală, înseamnă că  vor avea de ales între a rămâne şi a preda şi un sejur de câţiva  anişori în Azkaban - şi asta dacă au noroc. Cred că vor rămâne,  ca să încerce să-i apere pe elevi.

Kreacher aduse în grabă o supieră mare la masă şi turnă supa  în bolurile imaculate, fluierând în acest timp printre dinţi.

— Mulţumesc, Kreacher, spuse Harry, întorcând Profetul  zilei, ca să nu mai fie nevoit să îi vadă faţa lui Plesneală. Ei  bine, măcar acum ştim exact unde este Plesneală.

Începu să soarbă supa cu poftă. Calitatea mâncării gătite de Kreacher se îmbunătăţise simţitor de când primise medalionul  lui Regulus; supa de ceapă de azi era la fel de bună ca oricare alta pe care o mâncase Harry până atunci.

— Mai sunt încă o grămadă de Devoratori ai Morţii de pază,  îi spuse lui Ron în timp ce mânca, mai mulţi decât de obicei. Este ca şi când ar spera că vom ieşi pe uşă cu cuferele de şcoală, îndreptându-ne spre Expresul de Hogwarts.

Ron aruncă o privire la ceas.

— M-am gândit la asta toată ziua. A plecat acum aproape şase ore. Ciudat că nu suntem şi noi în el, nu-i aşa?

Harry părea că vede cu ochii minţii locomotiva roşie, aşa cum o urmăriseră odată el şi Ron din zbor, vălurind printre câmpuri şi dealuri, ca o omidă roşie, sclipitoare. Era convins că Ginny,  Neville şi Luna erau împreună în acel moment, întrebându-se poate unde se aflau el, Ron şi Hermione sau discutând despre cum să submineze mai bine noul regim al lui Plesneală.

— Aproape că m-au văzut când am intrat acum, spuse Harry. Am aterizat greşit pe treaptă şi mi-a alunecat pelerina.

— Eu păţesc asta de fiecare dată. Ah, uite-o, adăugă Ron,  întinzându-se ca să o vadă pe Hermione, care se întorcea în  bucătărie. Pe pantalonii lui Merlin, vrei să ne spui şi nouă ce a  fost asta?

— Mi-am adus aminte de ceva, gâfâi Hermione.

Căra un tablou mare, înrămat, pe care acum îl lăsă pe jos,  înainte de a-şi înşfăca gentuţa cu periuţe de pe bufetul din  bucătărie. O deschise şi îndesă tabloul înăuntru şi, în ciuda  faptului că era În mod evident prea mare pentru a încăpea,  dispăru câteva secunde mai târziu, la fel ca multe altele, în  interiorul spaţios.

— Phineas Nigellus, explică Hermione, azvârlind gentuţa pe masa din bucătărie, cu aceeaşi bufnitură specifică.

— Poftim? spuse Ron, dar Harry înţelese.

Imaginea pictată a lui Phineas Nigellus Black putea să se deplaseze între portretul său din Casa Cumplită şi cel din biroul directorului de la Hogwarts - camera circulară din vârful  turnului unde fără îndoială că stătea acum Plesneală, mândrul  proprietar al delicatei colecţii de instrumente magice de argint a  lui Dumbledore, al Pensivului de piatră, al Jobenului Magic şi,  dacă nu fusese mutată în altă parte, al săbiei lui Cercetaş.

— Plesneală ar putea să îl trimită pe Phineas Nigellus să se uite prin casă în locul lui, îi explică Hermione lui Ron,  aşezându-se la loc. Acum, n-are decât să încerce, Phineas  Nigellus n-o să mai vadă decât interiorul genţii mele.

— Bine gândit! spuse Ron, care părea impresionat.

— Mulţumesc, zâmbi Hermione, aducându-şi farfuria cu supă mai aproape. Deci, Harry, ce s-a mai întâmplat azi?

— Nimic, spuse Harry. Am stat şapte ore în faţa intrării de la  minister. Nici urmă de ea. Dar l-am văzut pe tatăl tău, Ron.

Părea bine.

Ron dădu din cap aprobator la auzul acestei veşti. Căzuseră de acord că era mult prea periculos să încerce să  comunice cu domnul Weasley când ieşea sau intra în minister,  pentru că era înconjurat întotdeauna şi de alţi angajaţi. Era  totuşi reconfortant să îl zărească, deşi părea foarte încordat şi  neliniştit.

— Tata ne-a zis mereu că majoritatea celor de la minister folosesc Reţeaua Zvrr pentru a ajunge la serviciu, spuse Ron. De-asta nu am văzut-o pe Umbridge - n-ar merge pe jos nici în  ruptul capului, la cât se crede ea de importantă.

— Dar cum rămâne cu vrăjitoarea aceea bătrână şi ciudată  şi vrăjitorul scund, îmbrăcaţi în robe bleumarin? întrebă  Hermione.

— A, da, tipul de la întreţinere Magică, spuse Ron.

— De unde ştii că lucrează pentru întreţinerea Magică?  întrebă Hermione, rămânând cu lingura de supă suspendată în  aer.

— Tata zice că toţi angajaţii de la întreţinere Magică poartă  robe bleumarin.

— Dar e prima dată când ne spui asta!

Hermione puse lingura jos şi trase spre ea teancul de notiţe şi hărţi pe care ea şi Ron le examinau când Harry intrase în  bucătărie.

— Aici nu scrie nimic de robe bleumarin, nimic! spuse ea,  frunzărind disperată paginile.

— Păi, şi chiar contează?

— Ron, totul contează! Vrem să intrăm în minister fără să  fim descoperiţi. Când sunt mai atenţi ca niciodată să nu intre intruşi, fiecare detaliu contează! Am mai vorbit de o mie de ori  despre asta: la ce bun toate excursiile de recunoaştere, dacă  nici măcar nu te-ai obosit să ne spui...

— Fir-aş al naibii, Hermione, uit şi eu un lucru mic şi...

— Eşti conştient, nu-i aşa, de faptul că nu există vreun loc  mai periculos unde ne-am putea afla în clipa de faţă decât  Ministerul M... ?

— Cred că ar trebui s-o facem mâine, spuse Harry.

Hermione se întrerupse brusc, rămânând cu gura căscată, iar Ron aproape că se înecă în timp ce înghiţea supa.

— Mâine? repetă Hermione. Harry, doar nu vorbeşti serios...

— Ba da, spuse Harry. Nu cred că o să fim mai bine pregătiţi decât suntem acum dacă mai pierdem timpul încă o lună pe la  uşile ministerului. Cu cât amânăm mai mult, cu atât mai  departe ar putea fi medalionul. Şi aşa e foarte posibil ca  Umbridge să-l fi aruncat - să nu uităm că nu se deschide.

— Cu excepţia cazului în care a găsit un mod de a-l deschide şi acum e posedată, spuse Ron.

— La ea oricum nu