el, „pentru că aşa o să realizăm cât ne preţuim reciproc şi câtă nevoie avem unul de celălalt”. Însă ea era de altă părere. Ea ştia că relaţia lor era un lucru atât de sigur, încât nu era nevoie de astfel de teste. Era o legătură predestinată, una la un milion, imposibil de distrus. Ea ştia asta, el, nu. Sau poate că o ştia şi el, dar nu putea să o accepte ca atare. Prin urmare, a plecat la Tokyo gândindu-se că, supunând-o acestui test, relaţia lor va deveni şi mai sigură. Aşa gândesc bărbaţii de cele mai multe ori.

  La nouăsprezece ani, ea a scris o poezie, a compus o melodie şi a cântat-o la pian. Melodia era melancolică, angelică, superbă, dar pe lângă ea, versurile erau simbolice, meditative, greu de înţeles. Contrastul era proaspăt. Cântecul dădea glas inimii ei care tânjea după iubitul aflat departe. Doamna Saeki l-a interpretat de câteva ori în public. Era o fire timidă, dar îi plăcea să cânte şi chiar a făcut parte dintr-o trupă de muzică folk în vremea studenţiei. Cineva care a ascultat cântecul a fpst impresionat, a făcut o casetă demo şi i-a trimis-o unei cunoştinţe, director al unei case de discuri. Acestuia i-a plăcut pe loc şi a chemat-o la studioul din Tokyo pentru a face o înregistrare.

  S-a dus la Tokyo, pentru prima dată în viaţă, şi s-a întâlnit cu iubitul ei. Între sesiunile de înregistrări, îşi găsea timp şi pentru dragoste, ca înainte. Mama spunea că aveau relaţii sexuale încă de la vârsta de paisprezece ani. Au fost precoce şi, aşa cum se întâmplă deseori cu astfel de oameni, nu au reuşit să se maturizeze cum trebuie. Rămăseseră ca de paisprezece, cincisprezece ani. Se strângeau puternic în braţe şi realizau cât de tare aveau nevoie unul de celălalt.

  Niciunul nu a fost vreodată atras de altcineva. Chiar şi când erau despărţiţi, între ei nu era loc de altcineva. Dar nu cumva te plictisesc cu povestea asta de dragoste ca de basm?

  Clatin din cap.

  — Ceva îmi spune că o să urmeze o schimbare majoră.

  — Aşa e. Răsturnarea de situaţie intră în alcătuirea oricărei poveşti. Lucrurile evoluează într-un mod neaştepatFericirea este de un singur fel, dar nefericirea e de o Varietate infinită. După cum spunea Tolstoi, fericirea este o alegorie, nefericirea, o poveste. Discul a fost pus în vânzare şi a avut mare succes, un succes dramatic. S-a vândut într-un milion, două milioane de exemplare, nu ştiu cifra exactă. În orice caz, la vremea aceea era o cifră remarcabilă. Pe supracopertă apărea o fotografie cu ea, aşezată la pian în studioul de înregistrări, zâmbind către obiectiv.

  Neputând pregăti alt cântec, pe partea B a single-ului au pus acelaşi cântec, în varianta instrumentală, pian şi orchestră. Interpretarea îi aparţinea ei şi era minunată.

  Asta se întâmpla prin 1970. Pe orice post de radio dădeai de acest cântec. Mama mi-a povestit totul. Eu nu aveam de unde să ştiu, pentru că nici nu mă născusem încă. În cele din urmă, a fost singurul ei cântec. Nu a scos nici un LP, nici un al doilea single.

  — Mă întreb dacă ştiu cântecul.

  — Asculţi mult radioul?

  Clatin din cap. Nu ascult deloc radio.

  — Atunci nu cred că l-ai auzit vreodată. N-ai avea şanse să-l auzi decât la un post de radio cu cântece vechi. Să ştii că e un cântec superb. Îl am pe un CD şi îl mai ascult uneori, când doamna Saeki nu e prin preajmă, desigur. Nu-i place deloc să se abordeze această temă. De fapt, nu-i place să se abordeze nici o temă legată de trecut.

  — Cum se numeşte cântecul?

  — Kafka pe malul mării.

  — Kafka pe malul mării?

  — Da, domnule Kafka Tamura. Acelaşi nume ca al tău.

  O coincidenţă ciudată.

  — Nu este numele meu adevărat. Tamura e adevărat, dar…

  — Dar tu ţi l-ai ales, nu?

  Încuviinţez. Da, eu mi l-am ales şi m-am hotărât de mult să-l adopt pentru noul eu.

  — Cu atât mai important, adaugă Oshima.

  Iubitul doamnei Saeki a murit la douăzeci de ani, pe când Kafka pe malul mării era în plină ascensiune. Facultatea pe care o frecventa era baricadată din cauza grevelorS-a dus cu nişte provizii pentru un prieten dinăuntru şi a sărit peste baricade. Asta se întâmpla pe la ora zece noaptea. Studenţii care ocupau clădirea l-au confundat cu unul dintre liderii adverşi (semăna foarte mult cu acesta), l-au prins şi l-au legat de un scaun, apoi l-au supus unui interogatoriu, sub acuzaţia că ar fi spion. A încercat să le explice că e vorba de o confuzie, dar de fiecare dată, aceştia l-au lovit cu bare de oţel şi bastoane. S-a prăbuşit pe podea şi l-au lovit cu bocancii. Până dimineaţa era mort. Avea capul spart, coaste rupte şi plămânii perforaţi. Îl aruncaseră la marginea drumului ca pe un leş de câine. Două zile mai târziu, la cererea facultăţii, forţele de ordine au pătruns în perimetru şi în câteva ore au înlăturat baricadele şi au arestat câţiva studenţi sub acuzaţia de crimă. Aceştia şi-au recunoscut faptele, au fost trimişi în instanţă şi, cum nu fusese o crimă premeditată, au fost găsiţi vinovaţi de ucidere din culpă şi condamnaţi la câţiva ani de închisoare.

  Moartea lui a fost complet absurdă.

  Ea n-a mai cântat niciodată. S-a încuiat în cameră şi nu a mai vorbit cu nimeni. Nu a mai răspuns nici la telefon, nu a apărut nici la înmormântare. S-a retras de la Conservator.

  După câteva luni, oamenii au observat că dispăruse din oraş. Nimeni nu ştia unde s-a dus şi ce făcea. Părinţii ei nu suflau o vorbă despre asta. Poate că nici ei nu ştiau exact unde era. Se făcuse nevăzută, ca o dâră de fum. Nici mama lui Oshima, care îi era cea mai bună prietenă, nu a reuşit să afle nimic. Se