de slabi, cu frecvente hemoptizii şi înfometaţi de ani lungi de închisoare, gestul ia un caracter foarte concret. În acest timp, părintele înfulecă degrabă, ca toţi ceilalţi. Dintr-odată se află pus în situaţie de inferioritate.

  Hotărând să iau apărarea bietului om, foarte de ispravă, încep să învăţ pe de rost textele potrivnice interpretării adventiste (obiectivi şi cinstiţi tot ei mi le indică şi predau) şi ajungem, preotul şi cu mine, să-i putem combate pe propriul lor teren scriptuar. Respectării oarbe a Sâmbetei îi opunem pasajele fundamentale din II Cor. 3, 6 (Litera ucide, iar duhul face viu); Mat. 12, 8; Marcu 2, 28 şi Luca 6, 5 (Fiul Omului este Domn şi al Sâmbetei): Marcu 2, 27 (Sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru Sâmbătă), Rom,. 14, 6 (Cel ce ţine ziua o ţine pentru Domnul şi cel ce nu ţine ziua nu o ţine pentru Domnul), 7 (Căci împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură) şi 22 (Credinţa pe care o ai s-o ai pentru tine însuţi înaintea lui Dumnezeu. Fericit este cel ce nu se judecă pe sine în ceea ce aprobă); I Cor. 8, 8 (Dar nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu) şi 10, 27 (Dacă cineva dintre necredincioşi vă cheamă pe voi la masă şi voiţi să vă duceţi, mâncaţi orice vă este pus înainte.); Colos. 2,14 (El a şters zapisul ce era asupra noastră) şi 16 (Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare şi băutură sau cu privire la vreo sărbătoare sau lună nouă sau sâmbete).

  Cu acest din urmă text, în special, facem minuni printre colegii care urmăresc disputele cu atenţie, bucuroşi de biruinţele ortodoxiei, dar şi admiratori ai tăriei de caracter a sectanţilor.

  Când suntem scoşi la baie, sâmbăta, adventiştii nu consimt să se spele pe trup. Pe mâini, da, şi Sâmbăta: dar nu pe corp. Spectacolul care se repetă săptămânal (suntem în perioada în care direcţia penitenciarelor îngăduie aplicarea regulelor de igienă) scoate în evidenţă două încăpăţânări naive şi dovedeşte o dată mai mult că niţică dreptate este la fiecare, încleştarea adventistă, nelogică, bucheră, talmudistă e – dat fiind suferinţele şi ocările pe care le dezlănţuieşte – şi admirabilă. Dar şi gardienii nu sunt cu totul greşiţi cerându-le tuturor deţinuţilor să se îmbăieze. De ce oare nu li se dă adventiştilor posibilitatea să meargă la duş în altă zi? Pentru că sâmbăta e ziua de curăţenie în puşcării! Cu duşmănia mai poţi lupta, birocraţia însă nu-i de înfrânt. Părintelui Petcu, primului, şi apoi nouă tuturor ni se cere să-i săpunim cu sila pe camarazii noştri care stau goi sub duş, cu braţele încrucişate peste piept, zâmbind serafic, aşteptând martirajul. Sunt jalnici, caraghioşi şi profund respectabili. Preotul refuză cu fermitate folosirea prilejului ce i se pune la dispoziţie pentru a-şi batjocori necruţătorii adversari. (Iar gardienilor, care cunosc tărăşenia, le vine greu a crede că popa nu vrea să se răzbune.) Refuzăm cu toţii oferta acum adresată întregului colectiv, apoi şi ordinul care ni se dă. Până la urmă caralii nu insistă şi toată scena se termină cum zic francezii în queue de poissoin, rămâne baltă ca şi grătarele de lemn fixate sub instalaţia de robinete. De unde însă, când sunt în unanimitate, dreptslavitorilor abia dacă li se acordă răgazul să se săpuneze fulgerător şi să se clătească şi mai instantaneu, dacă sunt şi adventişti de faţă, gardienii, spre a-i provoca, a-i necăji, a le face râcă, prelungesc dinadins şi mult şederea la baie, dau apă caldă din belşug: dreptslăvitorii pleacă sătui de curăţenie şi îmbăiaţi cu adevărat.

  Cu puţina apă pe care o primim în celulă, renunţând la orice lăut, îi ajutăm pe ucenicii căpitanului William Miller să se spele ei pe tot corpul duminica dimineaţa.

  — Traian Crăcea, tânăr ardelean, înfocat şi iscusit predicator adventist, este singurul din tagma lui care admite posibilitatea mântuirii celor ce nu fac parte din sectă. (Martorii lui Iehova sunt şi mai exclusivişti: la ei mântuiţii sunt limitaţi numeric.) Crăcea vorbeşte de Hristos cu lacrimi în ochi, adevărate, nu ca ale eroului balzacian care-şi plângea iubita inaccesibilă, pierdută dincolo de gratiile bisericii.

  Jilava, camera 13

  Teoria lui Nemo şi a mea despre Doktor Faustus al lui Thomas Mann. I-o rezum lui Nicolae Balotă, care o ascultă cu mult interes.

  Doktor Faustus este o carte concepută pe trei planuri, din care două iniţiatice.

  Primul plan, al lecturii naive: Serenus Zeitblom e un om cuminte şi normal, Adrian Leverkuhn e un dement. Artiştii ăştia sunt de fapt nişte demonici. Arta e primejdioasă.

  Planul lecturii a doua, ori al iniţierii de gradul întâi: Serenus Zeitblom e un prostănac neinteresant, Adrian Leverkuhn este artistul în toată veracitatea lui; arta presupune o doză de nebunie, numai aşa poate fi creatoare şi justifică insipida existenţă a lumii.

  Planul lecturii a treia, ori al iniţierii superioare: dreptatea e a lui Serenus Zeitblom, nu în mod searbăd, ci paradoxal, frenetic, kierkegaardian. Adrian Leverkuhn e cu adevărat nebun, idealul este un Zeitblom efervescent. Credinţa babelor e deci bună? Bine e să mergi la biserică şi să aprinzi lumânări? Desigur. Dar nebuneşte. Efect de zoom: normalul, dacă e practicat cu entuziasm, e superior nesăbuinţei. Viaţa cumsecade considered as one of the fine arts42!

  Îmi aduc aminte de teoria lui Manole despre necesitatea creării unui partid al moderaţilor violenţi (ori al conservatorilor în trenchcoat) menit să apere cu ultima vehemenţă – soreliană – echilibrul, raţiunea şi cumsecădenia.

  Februarie 1931

  Ceai la Anetta, cu numeroşi invitaţi. Manole a consimţit să vină şi el, după îndelungate stăruinţe din parte-mi. Declară că nu-l interesează o adunare de ovreiaşi procomunişti ori vag de stânga. În timpul mesei (bufet rece) recunoaşte că există şi lucruri onorabile care se pot spune despre Karl Marx. Care sunt acele lucruri onorabile? vrea să ştie Bellu Z., niţel curios, dar mai ales răbduriu-dispreţuitor. (Se vede bine că tânărul ăsta îndrăzneţ nu e lămurit. Să-l ajutăm – lămurim.)

  Bunăoară, zice Manole, faptul că luase de nevastă