Brusc, stelele dispărură. Discul strălucitor al soarelui apăruse din spatele paravanului lui Rama şi lumina sa le alungase de pe cer.

― Ai datele radar? Care-i dopplerul?

Norton se pregătise să audă că nici radarul nu funcţiona, dar de astă-dată fu surprins.

Rama pornise în sfîrşit să accelereze cu modesta cifră de 0, 015 g. Dr. Perera, gîndi comandantul, ar fi fost încîntat; prevăzuse maxim 0, 02. Iar Endeavour fusese cumva prins în mişcarea lui, aidoma unei crenguţe în siajul unei nave rapide…

Oră după oră, acceleraţia rămase constantă; Rama se îndepărta de Endeavour cu o viteză tot mai mare. Pe măsură ce distanţa creştea, comportamentul bizar încetă; legile normale ale inerţiei începură să acţioneze iarăşi. Puteau doar să emită ipoteze asupra energiilor ale căror efecte secundare le suportaseră un răstimp. Norton se felicita că dusese vasul la o distanţă sigură înainte ca Rama să pornească.

În ceea ce privea natura mişcării cilindrului, un singur lucru era cert; restul rămînea învăluit în mister. Nici jeturi de gaze, nici fluxuri de ioni sau plasmă nu-l transferaseră pe Rama pe noua lui orbită.

Nimeni nu sintetiză mai bine situaţia decît sergentul-profesor Myron, rostind şocat şi uluit: „S-a zis cu Legea a Treia a lui Newton”.

Cu toate astea, tot de Legea a Treia avea să depindă Endeavour în ziua următoare, folosind ultimele rezerve de combustibil pentru a-şi modifica depărtarea de soare. Deşi minoră, manevra urma să-i crească distanţa la periheliu cu zece milioane de kilometri. Era diferenţa între funcţionarea sistemelor de răcire ale navei cu nouăzeci şi cinci la sută capacitate… şi moartea prin carbonizare.

Cînd terminară de efectuat corecţia, Rama se găsea la două sute de mii de kilometri depărtare şi de-abia se mai zărea pe fundalul orbitor al soarelui. Cu ajutorul radarului continuau totuşi să-i determine cu precizie orbita; şi cu cît primeau mai multe date, cu atît erau mai uluiţi.

Verificară cifrele de cîteva ori, pînă ce nu mai reuşiră să respingă incredibila concluzie. Se părea că temerile mercurienilor, faptele de eroism ale lui Rodrigo, retorica Adunării Generale, fuseseră toate complet inutile.

Ce ironie cosmică, gîndi Norton privindu-şi socotelile, ca după un milion de ani de pilotaj perfect, calculatoarele din Rama să facă o singură şi neînsemnată greşeală ― poate schimbarea semnului unei ecuaţii din plus în minus.

Toţi fuseseră absolut convinşi că Rama va frîna treptat, astfel încît, capturat de forţa gravitaţională a soarelui, să devină o nouă planetă a Sistemului Solar. Iar acum, proceda exact pe dos.

Accelera… în cea mai proastă direcţie posibilă.

Rama se prăbuşea din ce în ce mai repede în soare.

45. PHOENIX

Pe măsură ce detaliile noii traiectorii se clarificau, era dificil de întrevăzut cum ar mai fi scăpat Rama de dezastru. Doar cîteva comete ajunseseră vreodată atît de aproape de soare; la periheliu avea să se găsească la mai puţin de o jumătate de milion de kilometri deasupra infernului de hidrogen în fuziune. Nici un fel de materie solidă nu rezista la o asemenea temperatură. Aliajul dur cu care era căptuşit Rama avea să înceapă să se topească la o distanţă de zece ori mai mare.

Endeavour depăşise deja propriul periheliu, spre uşurarea tuturor, iar în prezent se îndepărta constant de soare. Rama înainta pe orbita lui tot mai apropiată şi mai rapidă, deja în interiorul franjurilor mai lungi ale coroanei. De pe navă, actul final al dramei era observat în amănunt.

Apoi, la cinci milioane de kilometri de astru şi fără să-şi reducă acceleraţia, Rama începu să-şi ţeasă crisalida. Pînă în clipa aceea, la puterea maximă a telescoapelor lui Endeavour se zărise ca o dunguliţă strălucitoare. Brusc începu să sclipească aidoma unei stele zărite prin ceţurile orizontului. Părea că se dezintegrează; urmărind imaginea, Norton simţi o durere vie pentru pierderea unei astfel de minuni. Apoi înţelese însă că Rama nu dispăruse, ci se înconjurase cu un văl scînteietor.

După care dispăru… În locul lui rămase un obiect strălucitor, asemănător unui astru, fără să prezinte un disc vizibil ― de parcă, deodată, Rama s-ar fi contractat într-o sferă minusculă.

Trecu un timp pînă să priceapă ce se întîmplase cu adevăarat. Rama era înconjurat de o sferă perfect, reflectorizantă, cu diametrul de aproximativ o sută de kilometri. Se observa doar reflexia soarelui pe porţiunea curbată cea mai apropiată de ei. Probabil că acel înveliş protector îl ferea pe Rama de infernul solar.

Pe măsură ce orele se scurgeau, sfera îşi schimba forma. Imaginea soarelui deveni alungită, distorsionată. Sfera se transforma într-un elipsoid cu axa mare îndreptată în sensul mişcării. Abia atunci le parveniră primele rapoarte anormale de la sondele automate care, de aproape două sute de ani, ţineau permanent sub observaţie soarele.

În zona din jurul lui Rama se petrecea ceva ciudat cu cîmpul magnetic solar. Liniile de forţă lungi de un milion de kilometri, înţesînd coroana solară şi împingînd limbile de gaze ionizate cu viteze ce sfidau pînă şi strivitoarea forţă de atracţie a soarelui, se deformau în jurul elipsoidului strălucitor. Cu ochiul liber nu se vedea nimic, dar instrumentele plasate pe orbită raportau fiecare schimbare a fluxului magnetic şi a radiaţiei ultraviolete.

Deodată, modificările coroanei deveniră vizibile cu ochiul liber. Sus, în atmosfera exterioară a astrului, apăruse un tub sau un tunel uşor strălucitor, lung de o sută de mii de kilometri. Se curba uşor de-a lungul orbitei urmate de Rama, iar Rama însuşi, sau crisalida protectoare din jurul său, se zărea ca un vîrf sclipitor, gonind tot mai vijelios prin coroană de-a lungul fantomaticului tunel.

Da, îşi sporea viteza; înainta cu peste două mii de kilometri pe secundă şi nu se mai punea problema să rămînă un satelit al soarelui. Strategia ramană se limpezi, se apropiaseră atît de mult de soare să-i capteze energia şi să accelereze şi mai mult pe drumul către ţinta lor necunoscută…

Se părea însă că nu capta doar energie. Nimeni nu putea confirma presupunerea, deoarece instrumentele de