atât de năprasnic l-a apucat diareea… Dar treptat, cu timpul, a învățat să dirijeze subtil și local excrețiile externe. Într-o zi a reușit chiar să scrie cu ajutorul picăturilor de sudoare pe pielea antebrațului „am izbutit” ca un tatuaj.

Pe urmă a mutat experiențele în laborator. În primul rând, a încercat asupra sa efectul cunoscut al „injecției cu zahăr” a lui Claude Bernard. Numai că acum nu se cerea să deschidă craniul și să înțepe creierul cu acul. Cantitatea de zahăr în sânge creștea în urma comenzii sale mintale.

Dar, în ceea ce privește secreția internă, totul era mult mai complicat. Ea nu dezvăluia rezultatele comenzilor. El își înțepase degetele și mușchii verificând dacă glandele execută comenzile creierului de secretare în sânge a adrenalinei, insulinei, glucozei, hormonilor, și-a rănit esofagul cu sonda pentru a colecta sucul gastric, când își modifica aciditatea în mod conștient… Totul îi reușea, și totul era foarte complicat.

Și atunci a înțeles. Trebuia să-i dea organismului un țel general de a face cutare lucru, de a efectua cutare modificare. Într-adevăr, atunci când umblă nu poruncește mușchilor: „Contractă-te, relaxează-te!” Creierul dă o indicație generală, să meargă mai repede sau mai încet, să ocolească stâlpul, să cotească în gang. Iar centrii nervoși ai creierului repartizează singuri sarcinile mușchilor. Așa trebuie să fie și în acest caz. Pe el nu-l interesează ce glande și ce vase vor produce diferite reacții. Numai să facă ceea ce vrea el!

…Îl stânjeneau cuvintele, îl stânjeneau imaginile! Încerca să dea totul mură-n gură: ficatului, cum să sintetizeze glicogenul din aminoacizi și grăsimi, să descompună glicogenul în glucoză și s-o secrete în sânge, glandei tiroide să se contracte, să stoarcă în sânge picăturile de tiroxină, aparatului circulator să lărgească vasele capilare din țesuturile mușchilor pectorali mari, să reducă la maximum celelalte vase… Și din toate acestea nu ieșea nimic, mușchii pectorali nu creșteau, ficatul nu știa că e ficat, glanda tiroidă habar n-avea de termenul „tiroxină” și nu-și putea reprezenta picăturile acestuia. Aspirantul Krivoșein ajunse să se blesteme pentru sârguința excesivă la cursuri și la bibliotecă. Rezultatul acestor eforturi era doar o durere de cap.

Pentru dirijarea metabolismului propriu trebuiau evitate cifrele, termenii și chiar imaginile, și trebuia gândit doar prin senzații. Problema se reducea la transformarea „cunoștințelor exprimate prin senzații” într-un al treilea sistem de semnalizare pentru dirijarea secreției interne cu ajutorul senzațiilor.

…Mai caraghios decât toate era faptul că pentru asta nu a fost nevoie nici de aparate de laborator, nici de scheme de dirijare. Trebuia să stai doar culcat într-o cameră întunecoasă, cu ochii închiși și cu urechile lipite cu plastilină și, într-o stare de semisomnolență, să te asculți pe tine însuți. Senzațiile stranii veneau dinăuntru: splina, primind sângele, îi provoca mâncărime, intestinele îl gâdilau prin contracțiile lor, glandele salivare răspândeau o răcoare în maxilar, suprarenala răspundea printr-o contracție plăcută la semnalul nervilor, porția de sânge, îmbogățită cu adrenalină și glucoză, se răspândea prin corp, ca o înghițitură de vin tare, celulele bolnave ale mușchilor își anunțau prezența prin ușoare înțepături.

Dacă ar fi să folosim terminologia inginerească, am putea spune că el își verifica corpul cu ajutorul nervilor, așa cum un inginer își verifică circuitele electronice.

Pe atunci el reușise să-și reprezinte cu precizie aritmetica dublă a senzațiilor: „dureros” — „plăcut”. Și i-a trecut prin minte că metoda cea mai simplă de a subordona conștiinței procesele ce au loc în celule este îmbolnăvirea lor. E foarte posibil ca la această descoperire să fi contribuit și întâmplarea cu țurțurele. Ideea i-a venit după această întâmplare.

Într-adevăr, celulele care erau distruse și piereau din diferite motive își manifestau prezența destul de pregnant. Ele înțepau, râcâiau, provocau o durere surdă — ca și cum ar fi strigat ajutor. Organismul le arunca el însuși în ajutor, fără poruncă „de sus”, leucocitele din sânge, căldura în țesutul inflamat, fermenți și hormoni. Mai rămânea doar de accelerat sau de frânat, prin eforturile conștiinței, aceste bătălii microscopice pentru viață.

…El înțepa și tăia mușchii peste tot, unde putea să ajungă cu acul sau lanțeta. Injecta sub piele doze mortale din culturile de bacterii de holeră sau de tifos. Respira vapori de mercur, bea soluții de sublimat corosiv și alcool metilic (e adevărat că îi lipsea curajul să bea otrăvuri cu acțiuni mai rapide). Și pe măsură ce timpul trecea, organismul său o scotea tot mai ușor la capăt cu toate primejdiile de care devenea conștient.

Apoi și-a provocat cancer. Să-ți provoci cancer! Orice medic l-ar fi scuipat în ochi, dacă ar fi declarat acest lucru. Să-ți provoci cancer — vă dați seama?! — pentru asta trebuia să știi cum și de ce apar tumorile canceroase. La drept vorbind, el n-ar fi afirmat, cu mâna pe inimă, că cunoaște cauzele cancerului, pentru simplul motiv că nu putea să transpună în limbajul cuvintelor toate acele senzații ce însoțeau proliferarea celulelor pielii din partea dreaptă a corpului… A început prin a-i întreba pe pacienții care urmau la laboratorul de radiologie terapie cu raze gamma ce anume simt ei. Era o cruzime nemaipomenită să-i întrebi pe oamenii speriați, întristați, schimonosiți de dureri despre suferințele lor și să nu le promiți nimic în schimb. Dar în felul acesta el se familiariza cu profilul omului bolnav de cancer.

…Tumoarea se extindea, se întărea. Începuse să aibă ramificații stranii, de un verde liliachiu, ca la varza roșie. Durerea îi rodea umărul și partea dreaptă a trunchiului. La policlinica studențească, unde s-a dus după certificatul medical, i s-a propus să se opereze imediat. Aproape că n-au mai vrut să-i dea drumul să plece din cabinet. S-a eschivat, mințindu-i că vrea, mai întâi, să urmeze un tratament de radioterapie…

Aspirantul Krivoșein, învârtind o țigară între degete, ieși în balcon. Era o noapte caldă. Pe șosea, afară din oraș, trecea în goană un automobil, măturând totul cu luminile farurilor. Dinspre constelația Lebedei spre Liră se mișcau grăbite două luminițe, una roșie, alta verde. În urma lor se auzi vuietul motoarelor de reacție. Un meteor brăzdă fugar cerul ca flacăra unui chibrit.

…Iar atunci când, stând înaintea oglinzii, în