Abia ridicase degetul de pe butonul soneriei, și ușa se deschise brusc, cu zgomot. Își dădu seama că înălțase, amenințător, sticla de vin, ca și cum ar fi vrut să se apere, și roși.

— Nu mă mai cunoști? îl întrebă, reușind totuși să zîmbească.

Celălalt îl privi încruntat, bănuitor, neîncercînd să-și ascundă enervarea.

— Sînt Postăvaru. Ionel Postăvaru. Am fost colegi la liceul Sfîntul Sava.

Și pentru că celălalt se mulțumi să ridice din umeri, îl întrebă: Nu ești d-ta avocatul Enache Mărgărit, din București?

— Ba da, eu sînt…

— Ei bine, am fost colegi în primele patru clase de liceu. La liceul Sfîntul Sava, repetă.

Mărgărit zîmbi melancolic, și ridică din nou din umeri.

— E mult de atunci, spuse…

— Foarte mult! Patruzeci și opt de ani… Dar ne-am mai întîlnit o dată, la București, în preajma războiului. Îți pot spune și data: martie 1939. Ne-am întîlnit pe bulevard, în dreptul librăriei Cartea Românească.

— Îmi pare foarte rău, îl întrerupse Mărgărit. Nu-mi mai aduc aminte…

Pronunța cuvintele rar, oarecum în silă.

— Iartă-mă că insist, reluă Postăvaru după cîteva clipe de șovăială. Îmi dau seama că ești ocupat…

— Aștept un prieten, îl întrerupse din nou Mărgărit. Cînd am auzit soneria, am crezut că era el. Și chiar m-am mirat, pentru că de obicei întîrzie.

Postăvaru își scoase intimidat batista și și-o trecu pe frunte.

— Încă o dată îmi cer iertare. Dar e vorba de ceva foarte important. Vreau să spun, foarte important pentru mine. De-abia ieri ți-am aflat noua adresă. Iar mîine dimineață trebuie să plec, și nu știu cînd voi mai avea ocazia să mă opresc la Paris… E ceva foarte important, reluă. Și e o chestie de cinci, șase, cel mult zece minute. Ți-am adus niște vin, adăugă întinzîndu-i stingherit sticla. M-au asigurat că e tot ce au ei mai bun… Nu mi-a plăcut hîrtia în care o împachetaseră și am mototolit-o, am lăsat-o în taxi…

— Mulțumesc. Dar nu trebuia să te deranjezi. Intră, te rog. După cum vezi, e mare dezordine. De-abia m-am mutat…

Așeză absent sticla pe o etajeră dar, zărindu-i eticheta, o apucă din nou, cu amîndouă mîinile, și o cercetă uluit.

— Dar e nebunie curată, șopti. Sticla asta te-a costat o avere!

— N-are a face, îl întrerupse Postăvaru. Mi-am spus: trebuie să sărbătorim reîntîlnirea noastră la Paris. Ne cunoaștem de 48 de ani! Și, repet, pentru mine e foarte important. Vreau să te întreb ceva…

Se așeză pe canapea și-și scoase din nou batista.

— Întreabă, îl încurajă Mărgărit apropiindu-și scaunul. Dar să știi, nici eu nu prea am noutăți. Am fugit din țară acum nouă ani. Lucrurile s-au schimbat mult de-atunci. În mai rău…

— Știu, știu, oftă Postăvaru. Dar voiam să te întreb altceva. Ceva în legătură cu ultima noastră întîlnire, în martie 1939. Cînd te-am recunoscut, atunci, discutai foarte aprins cu un prieten, în dreptul librăriei Cartea Românească, și m-am apropiat să-ți strîng mîna. Te mai zărisem și altădată, dar ori nu îndrăzneam pentru că erai înconjurat de persoane care mă intimidau ori eu eram prea grăbit…

Se întrerupse brusc și, împăturind batista, și-o introduse pe îndelete în buzunar.

— Să nu zîmbești, reluă după o pauză, dar te asigur că acele cîteva cuvinte, fraza aceea pe care a spus-o el, prietenul d-tale, n-am știut niciodată cum îl cheamă, dar știu că ți-era prieten, poate că-ți este și acum, dacă mai trăiește… Deși au trecut de-atunci aproape 35 de ani. A fost războiul și tot ce-a urmat după război…

— Nu prea înțeleg, spuse Mărgărit. Nu știu la ce faci aluzie.

Postăvaru îl privi din nou intimidat și încercă să zîmbească.

— Iartă-mă, e din vina mea. Am umblat toată dimineața, sînt cam obosit… Și-ți mărturisesc, așteptînd dintr-un moment în altul să-ți sosească prietenul, nu știu cum să încep ca să pot spune tot și cît mai repede.

Mărgărit zîmbi:

— Nu-ți fie teamă, e un bun prieten. E și el român, refugiat. Dacă vine și vrei să rămînem singuri, îl rog să aștepte alături.

— Nu, poate să rămînă. Ai să vezi, nu e nici un secret… Dar acum, că m-ai liniștit, te mai pot ruga un lucru? Poate ai la îndemînă o sticlă cu bere rece. Mi-e foarte sete. Mi s-a uscat gura…

Mărgărit se ridică și se îndreptă tăcut spre bucătărie. Se întoarse cu un pahar și o sticlă de bere, pe care le așeză, cu exagerat ironică politețe, pe măsuța din fața canapelei.

— Nimic mai simplu, spuse pregătindu-se să umple paharul.

Dar Postăvaru îi apucă brusc brațul, zîmbind încurcat.

— Te-am auzit! Ai scos-o chiar acum din frigider. E prea rece, și nu face spumă. Trebuie s-o mai lăsăm puțin, să-și vină în fire. Cum spunea profesorul nostru de fizică și chimie, Vasile Safirim, îți mai aduci aminte de el, de Safirim? Spunea: totul poate îngheța în jurul nostru, chiar și berea…

Mărgărit se trase surprins, parcă speriat, un pas înapoi, și-l privi curios, ca și cum de-abia atunci și-ar fi dat seama cine este.

— Ah! Da, Vasile Safirim! exclamă cu un glas schimbat. Săracul Safirim. Treceam odată prin cimitirul Belu. Era o zi frumoasă, de toamnă. Îmi aduc aminte și acum. M-am oprit să-mi aprind o țigară – pe atunci fumam foarte mult – și cînd să azvîrl chibritul, dau cu ochii de un mormînt proaspăt, acoperit cu flori. Și citesc: Profesor Vasile Safirim, 1880–1943. Săracul! A fost prima și ultima oară cînd i-am văzut mormîntul. Puțin timp în urmă a avut loc bombardamentul aviației americane și partea aceea a cimitirului a fost răscolită… Ți-aduci aminte…

— Săracul Safirim! Era un mare savant. Ne spunea: totul poate îngheța în jurul nostru… Se gîndea, evident, la răcirea pămîntului. Dar, ca să nu ne sperie, adăuga în glumă: totul, chiar și berea…

— Acum, da, pot să torn, ai să vezi cum se înalță spuma. Ia te uită!

Mărgărit se răsuci zgomotos pe scaun.

— Ei, și cine era prietenul? întrebă. Vreau să spun, cum arăta? Blond, brun, înalt, elegant?

— Nu se