poate să nu-ți aduci aminte, îl întrerupse Postăvaru, pentru că, repet, atunci a fost ultima oară cînd ne-am întîlnit, în martie 1939. Era pe bulevard, în dreptul librăriei Cartea Românească. Vorbeați amîndoi deodată, cu pasiune, parcă erați gata să vă certați. Prietenul d-tale…

— Dar cum arăta? Cu cine semăna? Era mai tînăr ca noi, mai bătrîn?

— Părea cam de vîrsta noastră. Avea o pălărie cu boruri înguste, dată puțin pe ceafă, și cînd vorbea, gesticula curios.

— Adică?

— Nu știu cum să-ți explic. Ridica mereu brațele și parcă ar fi vrut să-și treacă mîinile prin păr; dar, vezi, nu îndrăznea, pentru că avea pălăria… Și atunci, nu știa ce să facă cu mîinile și le ascundea repede în buzunarele pardesiului. Dar se vedea că era nervos. Ridica mereu tonul… Tot nu-ți aduci aminte cine era?

— Nu! O pălărie cu boruri înguste…

— Dar ce spunea el era interesant, continuă Postăvaru. Repet, erați amîndoi enervați, gata de ceartă. După cîte am înțeles, încercai să-l convingi să se împace cu unul din prietenii voștri comuni. N-am înțeles de ce se certaseră, pentru că, nici d-ta, nici el, n-ați făcut nici o aluzie. Dar m-a impresionat profund ce-a spus. N-am auzit niciodată așa ceva. Vreau să spun, cuvintele acelea, mai precis concepția filozofică, sau poate chiar mistică, pe care a exprimat-o așa, dintr-o dată, fără ca nimic s-o fi pregătit…

— Dar ce-a spus? îl întrerupse Mărgărit, cu o greu stăpînită nerăbdare.

Postăvaru apucase sticla de bere, dar se răzgîndi brusc și o așeză pe tavă.

— A spus… Dar, stai, trebuie să adaug un amănunt. Exasperat, l-ai întrebat dacă e hotărît să nu se împace cu prietenul vostru, acela cu care se certase. El te-a privit foarte adînc, cu tristețe, și totuși a zîmbit. Mi s-a părut chiar că a zîmbit sarcastic.

— Ba da! a spus. O să mă împac cu el la umbra unui crin, în Paradis! Auzi: la umbra unui crin!

— E curios că nu-mi aduc deloc aminte. Spuneai că era blond și avea o pălărie cu boruri înguste…

— Și gesticula mereu, reluă Postăvaru, vorbind din ce în ce mai repede. Și-și băga mîinile în buzunarele pardesiului, parcă din exasperare că nu și le poate trece prin păr… Te rog, un efort de memorie. Martie 1939. În dreptul librăriei Cartea Românească. După plecarea lui, am făcut cîțiva pași împreună, dar nu mulți, pentru că erai enervat și n-aveai poftă de vorbă… Ei bine, nici nu bănuiești cît m-au impresionat cuvintele acelea: că se va împăca la umbra unui crin, în Paradis! Iar mai tîrziu, au început să mă obsedeze. Da, să mă obsedeze! După ce-am căzut rănit la trecerea Nistrului. Mai precis din clipa cînd m-am prăbușit, ciuruit de o mitralieră, și m-am trezit, doar pentru o clipă, două, cu obrazul în noroiul din marginea șoselei. De atunci, nu mai pot uita. Și de cîte ori treceam printr-o mare primejdie, și am trecut, ca toți ceilalți, prin multe, îmi revenea în minte prietenul dumitale cu pălăria lui cu boruri înguste, și-l auzeam din nou: Ba da! la umbra unui crin, în Paradis…

Mărgărit își întoarse exasperat scaunul, apropiindu-l de canapea.

— E exasperant! exclamă. E exasperant că am putut uita!

— Te rog, te implor! stărui Postăvaru, fă un efort de memorie! Nici nu bănuiești ce serviciu mi-ai face. Poate o să-ți aduci aminte mai tîrziu, după plecarea mea. Îți las telefonul de la hotel, și adresa mea la Zürich. Mă chemi cînd vrei. E foarte important!

Mărgărit îl ascultase distrat, plimbîndu-și mîna dreaptă cînd pe un genunchi, cînd pe celălalt.

— Dar, în fond, izbucni deodată, nu prea văd în ce sens te-aș putea ajuta…

— Dacă îți aduci aminte de cine e vorba, ai să-ți amintești și acest amănunt: dacă s-au împăcat sau nu, dacă mai trăiesc și ce mai știi despre ei. E foarte important pentru mine, repetă patetic.

În clipa aceea, Mărgărit auzi pași oprindu-se în dreptul ușii și alergă să deschidă.

— Bine c-a dat Dumnezeu, șopti.

Postăvaru se ridică intimidat de pe canapea și înaintă spre mijlocul camerei.

— Domnul Eftimie, prietenul pe care-l așteptam, i-l prezentă Mărgărit. Iar dumnealui este Ionel Postăvaru, colegul meu de la liceul Sfîntul Sava, adăugă zîmbind.

Eftimie îi strînse mîna privindu-l lung, aproape sever, în ochi.

— Îmi pare bine de cunoștință, spuse așezîndu-se în fotoliul pe care îl apropiase Mărgărit. Văd că dumitale îți place canapeaua, continuă privindu-l din nou, enigmatic, în ochi.

— Aici m-a poftit gazda, prietenul nostru, încercă să explice Postăvaru zîmbind. De fapt…

— Vasăzică de la liceul Sfîntul Sava, îl întrerupse Eftimie. Ce liceu! exclamă împingîndu-și încet spinarea ca să și-o reazime mai bine de speteaza fotoliului. De-acolo au plecat toate, de la Sfîntul Sava. Tocmai vorbeam cu doctorul Tăușan. În fond, ziceam, de ce s-a apucat el să le spună băieților – erau doar niște copii, de 14–15 ani – să le spună chestia aceea cu umbra crinului din Paradis? Căci totul a pornit de-acolo…

Postăvaru își dădu seama că roșise și-și căută tulburat batista. Îl auzi pe Mărgărit încercînd zadarnic să rîdă sarcastic, dar nu îndrăzni să-l privească.

— Nu știam, începu Mărgărit, subliniind cuvintele, nu știam că ai obiceiul să asculți cu urechea lipită de ușă, înainte de a apăsa pe butonul soneriei.

— Ce vrei să spui? îl întrerupse calm Eftimie. Cine ascultă la ușă?

— Chestia cu umbra crinului din Paradis…

— Asta vorbeam cu d-rul Tăușan așteptînd metroul. Și eram amîndoi de acord: a fost o prostie…

Postăvaru își îndreptă privirea spre Mărgărit, apoi se ridică hotărît de pe canapea.

— Îmi dați voie, spuse. Și îmi cer iertare că vă întrerup. Dar, vă mărturisesc, mie, ca și lui Mărgărit, aproape că nu-mi vine să cred. Pentru că, să vă spună Mărgărit, eu am venit să-l văd – și nu l-am mai văzut din martie 1939 – am venit să-l văd, repet, special pentru fraza asta: la umbra unui crin, în Paradis…

— Știu, interveni Eftimie, fraza pe care le-o spusese el, profesorul, la liceul