— Nu, dragă, îl întrerupse enervat Mărgărit, nu încurca lucrurile. Noi, Postăvaru și cu mine, am fost colegi la Sfîntul Sava…

— Acum 48 de ani, preciza Postăvaru…

— Dar povestea cu umbra crinului și toate celelalte au avut loc mult mai tîrziu.

— În martie 1939…

— Povestea cu umbra crinului n-are nimic de-a face cu liceul Sfîntul Sava, cel puțin cu liceul Sfîntul Sava din adolescența noastră.

Se opri, extenuat, și se reașeză pe scaun.

— Eu vă spun ce vorbeam cu doctorul Tăușan, reluă calm Eftimie. Asta, după ce ne-am întîlnit, cu tot grupul nostru, la cafenea, la Excelsior. Îmi pare rău că n-ai fost și tu. Pentru că lucrurile se complică, adăugă coborînd glasul. Și ar putea să aibă urmări pentru noi toți, noi, românii din exil, vreau să spun…

Mărgărit sări brusc în picioare.

— Simt că am să-mi pierd firea și am să încep să urlu! Despre ce este vorba?

Eftimie îl privi cîteva clipe, nedumerit, apoi se lumină la față.

— Iartă-mă, spuse, credeam că știi și tu, dar uitasem că duminica trecută n-ai fost la biserică.

— Eram în provincie. Tot din cauza ei. Aceleași plictiseli. Aceleași și aceleași!

— Acum mi-am adus aminte… Bref, ne-am întîlnit, după cum era vorba, la Excelsior. Ca să vedem ce putem face ca să-l ajutăm pe Iliescu.

— Dar ce i s-a întîmplat? îl întrerupse din nou Mărgărit.

— O să afli îndată. Dar spune-mi întîi dacă-l cunoști pe inginerul Iliescu.

— Nu-l cunosc personal, dar știu cine este. Am citit despre el și în ziare, cum a reușit să ajungă la Viena, ascuns, cinci zile, într-o ladă.

— A fost chiar mai extraordinar decît atît, am să-ți povestesc altădată.

— Dar ce i s-a întîmplat? stărui Mărgărit.

— Eu vă spun ce mi-a spus Iliescu. Închipuiește-ți că a fost transferat de la Briançon și încă nu i-a spus în ce departament va fi trimis; deocamdată, e, cum spune el, „în vacanță”. Ce e mai grav, a devenit suspect. Simte, mai precis – știe, că e urmărit. Și asta, numai pentru că a povestit unora din colegii lui ce aflase de la Valentin!

— Ascultă, îl întrerupse Mărgărit rezemîndu-și amîndouă mîinile pe speteaza scaunului. Eu nu prea înțeleg despre ce este vorba…

— Dar n-am terminat!

— Știu. Știu că mai ai multe de spus. Dar înainte de a continua vreau să te întreb ce bei: cafea, oranjadă, vin…?

— La ora asta, eu aș spune vin.

Mărgărit se îndreptă, cu oarecare gravitate, spre bucătărie.

— Și am să-ți mai aduc și d-tale o sticlă de bere, spuse întorcînd capul spre Postăvaru și zîmbindu-i cu înțeles.

Cu cît se prelungea tăcerea, cu atît simțea Postăvaru mai severe privirile celuilalt.

— Aceeași frază, șopti. Sîntem zeci, poate chiar sute de mii de români în exil, împrăștiați pe toată suprafața pămîntului, și se întîmplă ca tocmai azi, în trecere prin Paris, să-l caut pe Mărgărit ca să-l întreb despre o frază auzită în martie 1939, iar d-ta, abia intrat pe ușă, rostești aceeași frază. Ce coincidență!

— Dacă-l întîlnești pe Iliescu, să nu-i vorbești de coincidențe. Pentru el, matematician și mare specialist în statistică, cele mai extraordinare coincidențe sînt tot atît de firești ca și regula de trei simplă…

— Matematic o fi avînd dreptate, dar…

Se întrerupse ca să-l ajute pe Mărgărit să așeze tava încărcată pe măsuță.

— Văd că mă răsfeți, spuse Eftimie ridicînd paharul și păstrîndu-l ceremonios în mîna dreaptă.

— Matematic, zic, reluă Postăvaru, o fi avînd dreptate. Și totuși, aceeași frază…

— Dar nu era fraza lui, spuse zîmbind misterios Eftimie. Excelent! adăugă după ce sorbi prima înghițitură. Repet: mă răsfeți!

Mărgărit își apropie din nou scaunul, se așeză și, cu un gest brusc, scoase din buzunar un pachet de Gauloises.

— E prima țigară, explică puțin încurcat. De fapt, nu mai fumez. Dar am întotdeauna un pachet la îndemînă. Cînd mă simt prea nervos, aprind o țigară. Duminica trecută, se adresă lui Eftimie, am fumat aproape tot pachetul!

— Rău ai făcut, spuse Eftimie. Mai bine rămîneai în Paris și-l întîlneai pe Iliescu… Ca să știi ce ne așteaptă!

— Dar de ce? De ce? întrebă exasperat Mărgărit.

— O să vorbim de asta mai tîrziu. Dar, te rog, nu mă mai întrerupe. S-o luăm, deci, de la început… Adică, de acum doi ani, de cînd l-a aciuit pe lîngă el pe Valentin Iconaru. Știi, Iliescu lucra la Centrul de control al autovehiculelor, și de cîțiva ani locuia la Briançon. Avea o casă mare, era burlac, așa că întîlnindu-l pe Valentin i-a propus să locuiască la el, ca un fel de secretar. Eu nu-l cunosc, dar după cum mi l-au descris Iliescu și alți români care l-au vizitat la Briançon, Valentin ăsta ar avea vreo 25–26 de ani, și nu pare prea deștept. Nu vrea să învețe bine franțuzește, deși știe să citească, și citește mereu, dar citește numai despre animale, și mai ales despre insecte. Și cînd vorbește, rareori, tot despre animale vorbește. Iliescu nu putea conta pe el, pentru că dispărea de pe șantier sau din birourile Centrului și, cînd reapărea, uneori după două, trei zile, repeta întotdeauna aceeași scuză: că s-a luat după un fluture sau vreun cărăbuș sau ce-o fi fost, și s-a rătăcit în munți.

— Trebuia să-i facă morală, și apoi să-l trimită înapoi la Paris să vadă ce înseamnă exilul, izbucni Mărgărit.

— Iliescu are o inimă de aur, continuă Eftimie după ce-și umplu paharul. Și, ne-a mărturisit, tînărul acesta, năuc cum era l-a interesat de la început, de cînd i-a vorbit într-o seară despre cum ar trebui rescrise astăzi Souvenirs entomologiques ale lui Fabre[1]… Dar, cum vă spuneam, totul a pornit de la o întîmplare, în aparență, banală. Acum vreo două luni, stăteau amîndoi rezemați de o stîncă, în plin soare, și el, Valentin, prinsese o șopîrlă albastră, o ținea în palmă, și nu se mai sătura admirînd-o. Și deodată îl aude vorbind, mai mult pentru sine: „Cînd vom fi cu toții în Rai, la umbra unui