crin, o să înțeleg ce-mi spune acum șopîrla asta…” Iliescu l-a privit curios și l-a întrebat, în glumă. „Dar de unde știi tu cît de înalți sînt crinii în Paradis?” Tînărul a zîmbit, fără să-și ridice privirile. „Așa ne spunea nouă un profesor de la Sfîntul Sava. De fapt, nu era profesor de meseria lui, dar își schimbase numele, și avea acte false, pînă ce l-a descoperit Securitatea și l-a arestat.”

Mărgărit sări de pe scaun și-și trecu de mai multe ori palma pe frunte.

— Evident! exclamă. El era! Flondor. Emanoil Flondor, arhitectul. Dar cum de nu mi-am adus aminte? Cu pălăria lui cu boruri scurte. Atunci, în primăvara aceea, purta pălărie. Dar curînd a renunțat la pălărie și umbla cum umblase toată viața, cu capul gol.

Postăvaru își făcu cruce și, emoționat, se ridică în picioare.

— Bine c-a dat Dumnezeu și ți-ai amintit! Și s-au împăcat? De asta venisem, adăugă făcînd un pas spre Eftimie. Ca să aflu dacă s-a împăcat cu prietenul lui…

— Cu Sandy Valaori, gazetarul. Erau buni prieteni, și se certaseră dintr-o prostie. Dar pînă la urmă s-au împăcat. Hotărîseră chiar să facă un chef, numai ei doi, în cîrciuma lor favorită, îndată ce se va încheia războiul. Dar n-au mai apucat. Pe Sandy l-au implicat în procesul Maniu și i-au dat 25 de ani de temniță grea. Atunci Flondor a dispărut, și-a schimbat numele, a obținut, nu prea se știe cum, diplomă și acte false și a devenit profesor de istorie, întîi la un gimnaziu din provincie, apoi la București, ca să înlocuiască pe un coleg de la liceul Sfîntul Sava, care murise într-un accident de mașină. Dar după 5–6 luni, se pare în urma unui denunț, a fost arestat și condamnat la 15 ani…

— Dar se mai știe ceva despre ei? îl întrerupse Postăvaru. Mai trăiesc?

Mărgărit se așeză absent pe scaun, și-și căută din nou pachetul de țigări.

— Am auzit că Sandy Valaori ar fi murit după cîțiva ani, în închisoare. Eu, în orice caz, nu l-am mai văzut. Cît despre Flondor, nu se știe nimic precis. Unii spun că ar fi murit și el, fără să precizeze cînd și în ce condiții…

Eftimie nu încercase să-și ascundă enervarea că fusese întrerupt, dar auzind ultimele cuvinte ale lui Mărgărit întoarse repede capul.

— Alții spun că ar fi scăpat și ar fi trecut granița, dar, iarăși, nu se știe cînd și cum…

— Asta v-o poate spune Iliescu, interveni Eftimie. Adică, nu el, ci Valentin, tinerelul de care vă vorbeam adineaori. Valentin pretinde că omul vostru trăiește, că l-a văzut de mai multe ori, că au vorbit chiar împreună…

— Extraordinar! șopti Mărgărit.

— Dar că el, continuă Eftimie, el, Valentin, nu vrea să povestească nimănui cum s-au întîlnit și ce-au vorbit, pentru că știe că nimeni n-are să-l creadă.

— Adică ce vrea să spună? întrebă Mărgărit frecîndu-și fruntea. Nu înțeleg…

— Nici eu nu sînt sigur că am înțeles ce vrea să spună, pentru că toate acestea mi le-a povestit Iliescu și, cum erau atîtea de povestit, n-a avut timp să intre în amănunte. În orice caz, Iliescu este inginer cu picioarele pe pămînt, nu se lasă păcălit de iluzii, vedenii sau ce-or fi. Și cînd Valentin i-a mărturisit într-o zi că, după miezul nopții sînt anumite camioane care dispar îndată ce fac turnanta de la nu știu care kilometru, Iliescu a zîmbit. „Foarte interesant! i-a spus. Vreau să le văd și eu «dispărînd» la turnantă. Dar cum o să știm dacă dispar sau nu? Trebuie să-l luăm și pe Marc (Marc e colaboratorul lui, omul de încredere) și să ne așezăm la pîndă, la 10–15 metri unul de altul, înainte și după turnantă…” Așa au și făcut. Puțin înainte de miezul nopții s-au „camuflat” (cum spunea el) înapoia arborilor și, de cîte ori se apropia un camion, Iliescu îl anunța printr-un fluierat scurt, imitînd nu știu ce pasăre de noapte…

Eftimie întinse brațul, apucă paharul și, înainte de a-l apropia de buze, adăugă:

— Învățaseră demult, toți trei, să imite fluieratul acesta scurt și strident al păsării de noapte…

Apoi sorbi pe îndelete din pahar și-și căută o poziție mai confortabilă în fotoliu.

— În primele două ceasuri, totul s-a petrecut normal. Dar a apărut deodată un camion supraîncărcat, înaintînd totuși extraordinar de repede și, 10–15 secunde după ce îl semnalase, Iliescu auzi fluieratul lui Marc, anunțîndu-l că autovehiculul nu trecuse prin fața lui. Iliescu alergă să verifice. Într-adevăr pe șoseaua ce urca prin pădure, îndată după turnantă, nu se zărea nici urmă de autovehicul. Doar, mult mai departe, sus, printre arbori, se distingeau farurile camionului care-l precedase pe șosea cu vreo 5–6 minute mai înainte.

— Extraordinar! șopti Mărgărit.

— Așa am exclamat și noi, continuă Eftimie. Dar Iliescu e om de știință. Cînd Valentin i-a spus: „Vedeți că am avut dreptate?”, el i-a răspuns, calm: „Deocamdată nu se poate trage nici o concluzie. Să vedem ce se mai întîmplă…”. Și-au schimbat pozițiile: el, Iliescu, s-a „camuflat” într-un boschet, chiar în dreptul turnantei, iar Valentin îl anunța cu același semnal de cîte ori zărea apropiindu-se camioanele. Și în noaptea aceea, spuse Iliescu, au mai dispărut trei camioane. „V-ați convins și d-stră, insistă Valentin. V-ați convins că nu mint!” „Dar n-am văzut încă pe profesorul tău de la liceul Sfîntul Sava, l-a întrerupt Iliescu. Și, pînă nu l-oi zări și eu, nu cred!…” Marc, mai tînăr și cu mai puțină experiență, intrase în panică. „Trebuie să anunțăm imediat autoritățile!”, șopti. „Dimpotrivă, i-o reteză scurt Iliescu, nu spunem nici un cuvînt la nimeni. Pentru că asta ne-ar putea crea complicații…”

— Mă întreb de ce, îl întrerupse Mărgărit.

Eftimie tuși de cîteva ori, goli paharul și coborî glasul.

— Pentru că Iliescu a bănuit de la început despre ce este vorba. N-a spus nimic față de Valentin, dar lui Marc i-a mărturisit a doua zi că, foarte probabil, este la mijloc un secret militar: probabil, un nou sistem de camuflaj, prin… (și aici a menționat un termen tehnic pe care nu l-am înțeles). În orice caz, repetă Iliescu, nici