am început să-i spun tot, pe șleau, fiindcă nu se putea face cu el diplomație abilă, sînt sigur că agenții lui, dintre care unul e și acum adjunct la Interne și ne urmărește pe toți și raportează tot. Îi și raportase de conflictul dintre liderii partidului nostru pe de o parte, și grupul Anei Pauker, Vasile Luca și cei pe care se bizuiau în sînul C. C.. Dar n-am început cu acest conflict, dimpotrivă, l-am lăsat la urmă, ca pe un lucru nu prea important, deși era important… Am început cu chestiunea economică: țara n-are mijloace pentru o creștere economică, pentru subvenționarea primului nostru plan cincinal. N-avem bani. Muncitorii o duc greu, strîng cureaua, țăranii stăpînesc piața alimentară, urcă prețurile, în timp ce noi le vindem produse industriale ieftine, altfel am fi siliți să mărim salariile, să recurgem din ce în ce mai mult la fabrica de bani, fiindcă n-aveam de unde să le mărim. Am și recurs și țăranii au și pus mîna pe ei; inflația, curmată acum doi ani, a reapărut… Numai un împrumut extern ne-ar putea ajuta. Asta ar fi prima noastră rugăminte, fiindcă la capitaliști nu putem recurge… A doua chestiune, politică. Am luat noi puterea politică, am naționalizat industriile, uzinele și fabricile, am pus directori noi, am alungat ultimii miniștri burghezi, l-am alungat pe rege, dar burghezia cu toate cadrele ei se uită la noi și ne pîndește, rîde de noi, lansează anecdote… Foștii ei miniștri, fostele cadre politice și militare, foștii demnitari intelectuali, foștii polițiști sînt în picioare și îi așteaptă pe americani. Au din ce trăi, din ce-au acumulat, tablouri de mare valoare, lucruri fine, covoare, argintării, bijuterii. Nu-i nimic, zic ei, vindem noi acuma, dar o să facem altele, cînd o să revenim la putere. Americanii au bomba, rușii n-o au. La toamnă începe războiul, la toamnă, la primăvară, la vară, dracu să-i ia, agită chestia asta. În marea Uniune Sovietică toți ăștia au pierit în războiul civil odată cu Denikin, cu Vranghel, cu Kolceak. La noi doar cîțiva legionari fanatici s-au refugiat prin munți, cîțiva ofițeri căutați pentru crime de război, dar n-au pe nimeni în spate, sînt în curs de lichidare, nu ăștia sînt problema, ci cei pașnici, care tot mai au influență asupra micii burghezii ezitante, asupra unei părți din țărănime. Ce să facem? Cum să procedăm, tovarășe Stalin?… Și a treia chestiune și ultima, problema devierii de dreapta, care a apărut în sînul conducerii partidului nostru. Aici Stalin s-a oprit din plimbarea lui domoală prin birou, și-a scos pipa din gură și m-a întrebat: «Cacaia deviația?» Ce deviere?! Nu părea mirat, dar știam că era mai mult decît mirat. Știam că la auzul cuvîntului deviere amintirea vechilor lui lupte contra deviaționiștilor din partid de dreapta sau de stînga și pe care îi zdrobise pe toți prin anii ’26–’30 îi împrospăta sufletul lui împietrit și că acela care cîștiga în fața lui, cu asemenea problemă, cîștiga totul. Și i-am spus: Grupul Ana Pauker și Vasile Luca au deviat spre dreapta în chestiunea țărănească și în chestiunea finanțării primului nostru plan cincinal. Ei susțin că nu e momentul să începem colectivizarea agriculturii și nici industrializarea. Teză buharinistă sadea. Stalin s-a oprit iar și a clătinat din cap, parcă s-ar fi întristat: da, da, da da, Ana Pauker, da, da, da… Și a rămas mult timp pe gînduri. Pe urmă a ridicat o sprînceană, și-a pus pipa la loc și mi-a spus tot așa ca la început, ca unui frate: «Bine, Gheorghe, o să mă gîndesc la problemele voastre, întoarce-te la hotel și îți dau eu de veste cînd ne revedem…». M-am întors în odaia mea și am mai așteptat vreo trei zile. Mi-a trecut prin cap că s-ar putea foarte bine să nu-l mai văd niciodată pe Stalin și să nu mă întorc în țară decît ca să împărtășesc și eu, după un proces răsunător, soarta lui Kostov, a lui Rajk și a lui Slánský. M-am gîndit eu chiar de la plecare, dar asta e politica, mă, trebuie să riști cînd interesele maselor o cer… Nu știu ce a cîntărit la Stalin, în orice caz simpatia lui pentru moscoviții Ana Pauker și Vasile Luca se pare că n-a contat în fața devierii lor. În asta a stat, mă, înțelepciunea lui, știa să se orienteze rapid și să nu ezite să sesizeze ceea ce e nou într-o situație dată. M-a primit iar. Am înțeles că partida era cîștigată. «Uite, Gheorghe, mi-a spus, ce-ți sugerez eu să faceți voi. Întîi: chestiunea cu țăranii care urcă prețurile: fă o nouă reformă monetară și luați-le banii îndărăt. Schimbi banii la nivelul unui salariu puțin peste mediu, restul e zero, sau ceva simbolic, 1 la 100 000. Și mai respiri, pînă te întărești. Bani să vă dau n-am nici eu. Doi: în chestiunea cadrelor burgheze care rîd de voi și lansează anecdote reușite (și aici Stalin avu un gest, își netezi rîzînd mustața, ca și cînd le-ar fi auzit și el acele anecdote, despre care eu nu-i spusesem dacă sînt reușite sau nu și i-ar fi plăcut și lui), și mă luă de braț și mă duse în fața unei mese cu harta României în relief, executată special pentru această întîlnire. El luă în mînă un băț, îl puse pe undeva pe lîngă Cernavodă și apoi de-acolo făcu harști cu el pînă pe lîngă Constanța. Pe-aici, zise, faci un canal care să lege Dunărea de Marea Neagră, și îi trimiți acolo să-l sape pe toți ăștia care rîd de voi. Să lanseze de-acolo anecdote dacă or să mai aibă chef, și dai două lovituri deodată, fertilizezi Dobrogea, despre care mi s-a spus că suferă de lipsă de apă, și deschizi o cale spre mare și scapi și de acești inși glumeți… O să-ți dau și unele excavatoare și echipament electric, să ridici ici, colo uzine electrice, și o să-ți dau ceva cadre de-ale noastre care au mai făcut canale. Trei: în chestiunea devierii: cunoști pericolele unei devieri. Lenin a fost împotriva lor, îmi spuse Stalin