cu modestie, ca și cînd el ar fi fost ceva mai indulgent decît Lenin și nu făcuse bine că nu-i urmase învățătura: era în măsură să mă sfătuiască să nu fiu indulgent. Lichidați, zise, printr-o discuție în Comitetul Central și apoi în adunări de partid lărgite acest grup de deviaționiști. Ești mulțumit, Gheorghe?» «Sînt mulțumit, tovarășe Stalin.» După cum știi, mai spusese Gheorghiu-Dej adresîndu-se scriitorului, partidul a acționat unit în toate aceste trei chestiuni și a învins. Numai canalul după cîțiva ani a trebuit să-l abandonăm: mergea greu, costa scump și ar fi durat cine știe cît și devenise și impopular… Dar cîndva tot va trebui făcut… cînd ne va costa, datorită dezvoltării noastre, de cinci sau chiar de zece ori mai ieftin… Asta e, mă! Așa se face istoria. Voi, scriitorii, sînteți neinformați, de-aia cărțile voastre nu sînt bune, dar din păcate nici noi nu vă putem încă pune la dispoziție unele documente și materiale care v-ar inspira. Ce să facem? Nu putem! Istoria e încă prea crudă și lucrurile ar putea fi înțelese greșit. Dar într-o zi se vor deschide multe arhive și nu cred că ziua asta o să fie chiar așa de îndepărtată…”

Astfel se încheiase acea destăinuire al cărei conținut mie mi s-a părut de îndată senzațional. În orice caz, acoperea cu o viziune de sus, în linii foarte mari desigur, evenimentele din acei ani. Detaliile, ei da, detaliile, adică punerea în practică a marilor decizii implacabile, astea le-am trăit noi, dar despre ele mai tîrziu…

[1] Traicho Kostov Djunev (1897–1949): politician bulgar, fost președinte al Consiliului de Miniștri și secretar general al Comitetului Central al Partidului Comunist Bulgar. În plenul Comitetului central care a avut loc în 11–12 iunie 1949, Vasil Kolarov a emis un act de rechizitoriu al activității anti-partid a lui Kostov. Acesta a fost arestat în 20 iunie 1949 și judecat în decembrie 1949, împreună cu alți 10 comuniști de frunte. Kostov a fost condamnat la moarte pe motiv că înființat o organizație subterană cu scopul de a răsturna guvernul prin violență și că a comis acțiuni care vizau agravarea relațiilor de prietenie dintre Bulgaria și Uniunea Sovietică, și în general blocul țărilor comuniste. (n. r.)

[2] László Rajk (1909–1949): politician comunist maghiar ce a ocupat succesiv funcțiile de ministru de interne și ministru al afacerilor externe. Rajk urma să fie făcut un exemplu la începutul perioadei de epurări anti-titoiste ordonată de Stalin. Drept urmare, emisarul N. K. V. D. trimis de Stalin împreună cu secretarul general maghiar Mátyás Rákosi și-au coordonat eforturile pentru a-i orchestra un proces de fațadă. Este acuzat că este un „spion titoist”, agent al imperialismului occidental, și că plănuia să restabilească capitalismul și să pună în pericol independența Ungariei. În închisoare, Rajk a fost torturat și i s-a promis achitarea dacă își asumă responsabilitatea pentru acuzațiile aduse. La procesul ținut între 16–24 septembrie 1949, a „recunoscut” toate acuzațiile. După depoziție, contrar promisiunii făcute, acuzarea a solicitat cele mai grele sentințe împotriva lui și a altor șapte „complici” care au fost judecați împreună cu el. Rajk, împreună cu dr. Tibor Szönyi și dr. András Szalai, au fost condamnați la moarte. Rajk a fost executat la 15 octombrie 1949. (n. r.)

[3] Rudolf Slánský (1901–1952): important politician comunist ceh. După al doilea război mondial, deținînd postul de secretar general al partidului, a fost unul dintre creatorii și organizatorii de frunte ai guvernării comuniste în Cehoslovacia. După ruptura dintre Josip Broz Tito din Iugoslavia și premierul sovietic Iosif Stalin, acesta din urmă a ordonat un val de epurări al elitelor partidelor comuniste din țările satelite, pentru a preveni și mai multe scindări între Uniunea Sovietică și blocul țărilor comuniste. În 1951 Slánský a fost unul dintre cei 14 lideri arestați și judecați în masă de un tribunal controlat de sovietici. În noiembrie 1952 este acuzat de înaltă trădare. După opt zile, 11 dintre cei 14 lideri, inculsiv Slánský, au fost condamnați la moarte. Sentința lui Slánský a fost executată cinci zile mai tîrziu. (n. r.)

Capitolul II

Lucrurile mele se topiră deci repede în dulapurile Matildei. Ne așezarăm la masă. Soția mea (căci ne căsătorisem cu trei zile înainte) continuă, în timp ce aceeași fată de-acum doi ani ne servea, subiectul Calcan, despre viața lui de familie, despre meseria umilă pe care o avusese înainte… Aici o întrerupsei: „În politică n-are importanță situația umilă de la care a pornit cineva, dimpotrivă, în revoluția proletară asta e un atu.” Dar Matilda parcă nu auzi. Ea era prizoniera mediului ei concret, de-acolo, de la arhitectură, ideile generale cînd o ispiteau, starea ei de spirit devenea, ca la unii credincioși, habotnică, în discuțiile obișnuite, intratabilă; acum însă pentru ea și pentru colegii ei era pur și simplu caraghios ca un fost plăcintar să ajungă primar al orașului. „Știi unde ținea plăcintăria? Chiar în spatele facultății noastre, toți cumpăram de la el semințe prăjite și sărate de dovleac și mai ales dovleac turcesc la cuptor, n-ai mîncat?” „Nu!” „Atunci nu știi ce bun era!” Și pe Matilda o pufni iar rîsul, pesemne îi era greu să asocieze în mintea ei figura plăcintarului de-atunci cu aceea a primarului actual. „Numai în țările înapoiate este de neconceput ca un fost vînzător de ziare sau fost miner să ajungă președinte al Statelor Unite, reluai eu. Acolo însă orice ocupație e nobilă, dacă prin ea ajungi să cîștigi bani.” „Păi da, zise Matilda, cred că plăcintarul cîștiga destul de bine, fiindcă toți studenții cumpărau de la el semințe și felii de dovleac. Fetele lui erau mai bine îmbrăcate decît mine și aveau, așa, un tupeu, un nas pe sus și un dispreț chiar și pentru tatăl lor încît ai fi zis că îi reproșau că se născuseră într-o plăcintărie de dovleac… Nu ele serveau…” „Ei, tocmai, cred că un american le-ar fi gonit