— Ce să caut? întrebă Adalbert, cu degetele pe tastatură.

Hendrik cugetă.

— Mengedder nu era o idee proastă.

— OK.

Adalbert tastă cuvântul și așteptă. Căutarea dură mai mult decât de obicei, dar găsi un document.

— Nu este cartea pe care o știm noi, constată Adalbert. Hendrik veni lângă el:

— Ia să văd!

Burgul morții

Despre moartea principelui Heinrich se știe astăzi doar că s-a petrecut în anul 1295, în drum spre Franconia, unde fusese trimis de regele Adolf de Nassau. Iată povestea acestei călătorii:

Dacă ar fi să aruncăm o privire în vremea aceea, prima imagine pe care am vedea-o ar fi a carului cu boi pe care fusese așezat principele muribund. Atelajul înainta încet, tras de două animale care rumegau domol, neștiind pe cine purtau. Pasul lor leneș lâncezea la denivelările pajiștilor și la povârnișuri, și devenea și mai greoi la urcușuri. De fiecare dată când una dintre roțile mari trecea cu zgomot peste o piatră, bărbații care îl însoțeau tresăreau de parcă simțeau zguduitura în propriul trup.

Pieile și păturile pe care era întins trupul febril al lui Heinrich se umeziseră. În partea din față a carului erau prinse cu frânghii două urcioare cu apă. Principele somnolent înălța când și când capul, deschidea ochii și, respirând greu, întreba:

— Se întunecă? Da, este deja întuneric! Să ne oprim și să aranjăm tabăra pentru noapte!

— Răbdare, stăpâne, îi zicea unul dintre însoțitori, care mergea pe lângă car. Vreți o gură de apă? Are să vă facă bine.

— Se înnoptează, nu-i așa? insista bolnavul, cu chipul strălucind de sudoare.

Avea ochii atât de injectați, încât cine îl privea se înfiora.

— Se face tot mai întuneric…

Bărbatul înghiți încurcat în sec:

— Stăpâne, este ziua în amiaza-mare și nu mai avem mult de mers.

Asta păru să îl mai liniștească pe bărbatul chinuit de febră, care se prăbuși înapoi pe pături.

— Da, nu mai este mult. Asta este bine.

— Am trimis soli înainte, ca să ne anunțe.

— Bine, zise bolnavul oftând și închise ochii. Bine.

Cei din suita lui se priveau îngrijorați. Bărbatul care mergea alături de car văzu din nou cum un firișor de sânge roșu-deschis se scurgea din nasul principelui, se strecura în barba lui tunsă scurt, ca și a suveranului său, regele, și se ivi în colțul gurii. Luă o bucată de pânză, o înmuie în apă și șterse sângele, deși știa că gestul era inutil.

Și astfel tristul alai înaintă prin păduri și pajiști, până când în depărtare se arătă un grup de călăreți, vreo douăzeci ori treizeci la număr. Oamenii se ridicară în șei și câteva mâini căutară mânerele spadelor. Avangarda se desprinse din grup, dar imediat se întoarse anunțând încetarea alarmei.

— Este Friedrich! strigară călăreții.

— Este Friedrich, repetară călăreții din spatele carului și respirară ușurați.

— Stăpâne, vorbi bărbatul de lângă car. Vine fiul dumneavoastră, Friedrich, să vă vadă!

Mâna muribundului, rece, ca a unui om pe moarte, căută în aer.

— Friedrich! abia șopti principele Heinrich. Unde este?

— Vine. Ajunge imediat, mai aveți puțină răbdare.

— Friedrich…

Calul tânărului fiu al principelui se apropie de car ca o vijelie, gata să îl răstoarne, dar călărețul trase în ultimul moment de hățuri și îl opri. Sări imediat din șa și îngenunche cu respirația tăiată lângă suferind.

— Tată!

— Fiul meu! murmură principele, privindu-l cu ochii orbi, ca de sânge. Vino mai aproape, fiule, abia te zăresc…

Friedrich se îndreptă și se îngrozi când îl privi în față.

— Tată, spuse el cu vocea sugrumată, cine ți-a făcut asta?

— Ah, Friedrich, acum te văd, zâmbi bolnavul. Ce mă bucur să te văd din nou.

— Cine a făcut asta, tată? Spune-mi și am să…

— Nu, se ridică vocea principelui în aerul umed al pădurii, de data aceasta puternică și poruncitoare. Nu, nu vei face nimic, fiul meu. Ocolește burgul de unde venim noi, ocolește-l…

El închise ochii, căzu pe spate și păru că se face mai mic. Friedrich îl privi și pe chipul lui se citeau furia oarbă și o tristețe fără de sfârșit. Nu scoase nicio vorbă.

— Când ne-a primit, purta o armură din aur, șopti Heinrich epuizat, cuprins de o nouă criză de febră. Incredibil. Arăta ca arhanghelul Mihail, de mână cu diavolul. Cu Împielițatul… care i-a luat sufletul pe când se afla în brațele mele. Mă rog lui Dumnezeu Atotputernicul ca sufletul meu să fi scăpat.

— Tată, te voi răzbuna, îți promit!

Mâna odinioară fermă a principelui se ridică și apucă mâna lui Friedrich.

— Trebuie să îi dai de veste regelui Adolf. Trebuie să vină cu toate forțele, să radă de pe fața pământului burgul Hirschberg, cu tot ce se află în el. Nu zăbovi!

Friedrich dădu din cap:

— Da, tată!

El plecă privirea căutând să își domolească furia cumplită din suflet, care îl îndemna să apuce spada cea flămândă de luptă și sânge, dornică de răzbunare. Simțind strânsoarea mâinii tatălui său slăbind, își ridică privirea. Abia când văzu pacea de pe chipul acestuia, înțelese că bătrânul nu mai respira.

Se ridică. Oamenii lui, pe cai, păstrau respectuoși distanța. I se păru că niciodată nu fuseseră ațintite asupra lui atâtea priviri. În el nu mai fierbea furia, lăsase locul la ceva mai măreț, mai rece, invincibil.

Se duse la calul său și încălecă.

— Mergem la burgul Hirschberg! strigă el.

Unul dintre călăreții care escortau carul, un zdrahon cu barbă căruntă, care îi fusese credincios mortului și care îl instruise pe tânăr la trasul cu arcul, glăsui:

— Nu a zis tatăl dumneavoastră…

Friedrich i-o tăie:

— Acum eu sunt principe și spun că regele mai poate aștepta. Însă răzbunarea tatălui meu, nu.

Zdrahonul plecă descurajat capul, în semn de supunere pentru noul stăpân, la care descoperi ceva ce îl îngrozi. Când Friedrich îi cuprinse cu privirea pe oamenii lui, în ochi îi sclipiră scântei respingătoare, lacome. Și comandă:

— Să luăm aurul diavolului!

•

După câteva zile de mers aproape fără oprire au ajuns la burg. Imaginea care li se înfățișă fu rău-prevestitoare. Turnul mare era negru