cea mai apropiată cafenea cu Wi-Fi – dintr-un lanț comercial american –, comandară cafele cu denumiri fanteziste, la prețuri la fel de fanteziste, se așezară și începură instruirea.

— Așadar, Lise Meitner a fost o fiziciană austriacă, cea mai apropiată colaboratoare a lui Otto Hahn, de care sper că ai auzit…

— … care a reușit prima fisiune nucleară, îl completă Hendrik. Asta știu chiar și eu, imaginează-ți.

— Măcar atât, zise condescendent Adalbert. Otto Hahn a realizat fisiunea, dar nu a recunoscut-o ca atare. Nu era capabil să explice rezultatele măsurătorilor experimentului său. Prima care a făcut asta a fost Meitner.

— Aha, deci o femeie abilă.

— O femeie care a studiat temeinic fizica în imperiu? Într-o vreme în care în multe institute accesul femeilor era interzis? Poți fi sigur că a fost o femeie extrem de abilă. Adalbert luă ceașca de cafea cu ambele mâini și continuă: Acesta este unul din marile momente din istoria științei, parcă desprins din filmele de la Hollywood: Lise Meitner se afla în exil în Suedia. Otto Hahn i-a trimis o scrisoare, pentru a o ține la curent cu experiențele lui, în care îi scrie că nu are idee ce s-a întâmplat pe parcursul unuia dintre ele. Era puțin înainte de Crăciun, iar Meitner se plimba prin pădure cu nepotul ei Otto Frisch, care studia și el fizica nucleară. Cei doi au discutat explicațiile posibile ale măsurătorilor făcute de Hahn și au concluzionat că singura explicație plauzibilă ar fi fost fisiunea unui nucleu atomic.

— În exil? Cum adică în exil?

Adalbert ridică din sprâncene:

— Era evreică și pe atunci naziștii vânau intelectualii. Reține… el sorbi din ceașcă și adăugă: Otto Hahn a dus-o în Olanda, de unde, cu ajutorul altor cunoscuți, a ajuns în Suedia. A rămas prietenă toată viața cu Otto Hahn și cu colegii ei, dar în Germania nu s-a mai întors.

Hendrik privi mapa cu copiile.

— Și ce înseamnă asta? Că această carte a aparținut Lisei Meitner?

— Foarte posibil.

— Atunci se pune întrebarea cum a ajuns în posesia ei și cum a ajuns de la ea la anticariatul din Zürich.

Adalbert își deschise laptopul și căută pagina Wikipedia despre Lise Meitner.

— La a doua întrebare există mai multe șanse să găsim un răspuns. Să vedem. A murit în 1968 la Cambridge, hmm… Parcurse rapid lungul articol. Iată: s-a mutat acolo în 1960 împreună cu nepotul său, Otto Robert Frisch. Asta înseamnă că, după moartea ei, el s-a ocupat de moștenire. Ce se știe despre el? Hmm… a murit în 1979, la unsprezece ani după ea.

— Otto Frisch. Otto… Brusc, din străfundul minții lui Hendrik răzbătu o amintire și el adăugă: Pe coperta a patra a cărții se vedeau resturile unei etichete. Un pătrat, pe jumătate smuls, cu lungime de doi, trei centimetri. Se mai puteau descifra două cuvinte – Collec și Ott.

— Collection Otto Frisch, presupuse Adalbert imediat. Cartea a aparținut inițial mătușii lui, dar provenea din colecția lui de carte.

— Sună plauzibil. Asta înseamnă că trebuie să aflăm cine s-a ocupat de moștenirea lui Otto Frisch. Să mergem cât mai curând posibil în Anglia.

Adalbert îi aruncă o privire dezaprobatoare.

— Nu este nevoie să te duci până acolo. Astăzi există alte căi și alte mijloace.

— Și anume?

— Nu ai auzit de Google Books?

— Dar asta… poate totuși…

— Google Books scanează de mai mult de șase ani biblioteci din întreaga lume, spuse Adalbert tastând. Au o arhivă enormă. Cunosc pe cineva care se ocupă de organizarea proiectului. Scanează și cărți care au încă drepturi de autor. De aceea multe lucrări nu sunt publicate. Dar cartea noastră este din 1880, deci nu ar trebui să fie o problemă… hmm…

Adalbert se opri brusc.

Hendrik se întoarse spre fratele său:

— Ai găsit ceva?

— Vreo douăzeci de documente. Toate arată însă bizar. Adalbert își mușcă buza inferioară. Am căutat Mengedder, crezând că este un cuvânt rar. Dar mi se indică eroare de scanare. Dacă tastez îmi apare „die Menge der”.

— Mda…, exclamă Hendrik nu fără oarecare satisfacție. Și cită: „… Astăzi există alte căi și alte mijloace”.

— Un moment, spuse Adalbert. După cum spuneam, cunosc pe cineva care lucrează acolo. Întinse mâna după telefonul lui Hendrik.

•

Bărbatul din încăperea cu pereți groși și ferestre sub plafon era încă impunător, dar nimeni nu l-ar mai fi luat acum drept un tăietor de lemne. Între timp, trecuse de șaptezeci de ani și își pierduse tot părul de pe cap. Sprâncenele lui stufoase albiseră.

Telefonul al cărui receptor tocmai îl ridicase era tot cel vechi. De ce nu? Își făcea încă treaba, la fel și el. Și trebuiau să facă economii.

— Ce înseamnă „un apel pentru mine”? întrebă el.

— Persoana nu a vrut să își decline identitatea, susținu telefonistul de la celălalt capăt al firului. Dar a spus o parolă. Una veche.

— Fă-mi legătura.

În receptor se auzi o pocnitură ușoară.

— Ascult, zise bărbatul.

Interlocutorul își drese glasul.

— Grüezi, îl salută acesta în dialectul elvețian. Schoch, Hansruedi Schoch. Zürich. În urmă cu ani buni mi s-a cerut să sun dacă… aud ceva despre acea carte și…

— Știu, răspunse bărbatul. Ce s-a întâmplat?

— Omul din fotografie… tocmai a fost aici.

Bătrânul lăsă din mână foarfeca și ziarul din care voia să decupeze un articol și apucă un notes.

— Spuneți.

— Erau doi. Aveau cunoștințe despre carte. Voiau să afle de unde provenea ea.

— Ce le-ați spus?

— Adevărul, răspunse bărbatul cu accent elvețian. Că nu știu.

— Bine. Printre fotocopii era și una a paginii de titlu?

— Da.

— În colțul din dreapta jos era un număr?

— Da, chiar două numere. Douăzeci și unu, bară, douăzeci.

Bărbatul confirmă. De asta se temuse.

— Mulțumesc.

— Mi-au lăsat o carte de vizită, continuă apelantul. Să vi-o trimit?

— Citiți-mi-o, zise bărbatul și puse vârful creionului pe hârtie.

— Deci numele este Hendrik Busske. Firma se cheamă Alchimia bogăției, adresa este…

Citi suficient de rar pentru a putea fi notat, dar bărbatul nu făcu asta. Doar ascultă și confirmă.

•

Îl ascultă impresionant pe Adalbert vorbind fluent în engleză și după mai puțin de cinci minute acesta primi un