— Și asta? Asta ce ar însemna?

Hendrik arătă către mâzgălitura din colțul din dreapta, jos, ce părea a fi „21/20”.

Schoch clătină din cap.

— Asta nu îmi spune nimic.

Hendrik simți cum bruma de speranță, care îi încolțise în minte, pălea. Încă un eșec. Încă o urmă ce nu ducea nicăieri.

Ce sens ar mai avea să spună acum că noi doar… Că eu doar…! Cine ar fi bănuit asta?

— Hmm…, zise el oftând. Nu vrem să mai profităm de timpul dumneavoastră. Vă mulțumim că ne-ați primit.

— Cu plăcere.

— Ah, da… Hendrik scoase o carte de vizită din portofel și i-o dădu anticarului. Dacă vă veți mai aminti ceva…

— Cu plăcere, repetă acesta. Și dacă vreodată veți căuta vreo carte veche… O puse în buzunarul tunicii și îi dădu la rândul lui cartea de vizită a anticariatului. Deschis nonstop pe internet.

— Vă mulțumesc pentru idee, răspunse Hendrik. Privi îndelung cartea de vizită, apoi o vârî în buzunarul din dreapta al hainei, unde ajungeau toate cărțile de vizită de care intenționa, cu prima ocazie, să se descotorosească.

— Comercializați și manuscrise? întrebă brusc Adalbert. Cărți poștale, scrisori și altele?

Schoch dădu negativ din cap.

— Nu, în Zürich există un specialist pentru așa ceva. Doar cu asta se ocupă și nu ar avea sens să îi fac concurență. El luă un creion și o bucățică de hârtie. Vă pot da adresa, dacă doriți. Nu este departe de aici. Firma Autografen-Handel Berner.

— Cu atât mai bine, răspunse Adalbert.

Schoch îi scrise adresa și îi desenă și o schiță cu traseul cel mai scurt. Cei doi mulțumiră, salutară și plecară.

Hendrik era supărat. Ani întregi Adalbert râsese de acest subiect! Și tocmai aici și acum se gândise el să ia inițiativa și să facă pe marele mijlocitor.

— Asta ce a mai vrut să fie? izbucni el după ce se îndepărtaseră zece pași de ușa magazinului.

Adalbert, care pornise decis la drum, îi aruncă o scurtă privire dintr-o parte.

— Te-ai întrebat vreodată cui îi aparține notița de pe ultima pagină?

— Evident. Am făcut-o mai des decât tine.

— Și?

Hendrik se opri.

— Nu te juca de-a Sherlock Holmes cu mine, OK? Spune direct ce ai descoperit.

Adalbert se opri și el, și făcu câțiva pași înapoi.

— Nu am descoperit încă nimic. Dar privește… Luă mapa cu copiile, scoase ultima pagină și i-o întinse lui Hendrik. Cum arată asta?

— Ca scrisul unui copil. Poate de gimnaziu.

Adalbert ridică din sprâncene:

— Ce elev de gimnaziu se pricepe la procese de transmutație?

— Unul deosebit de dotat, răspunse Hendrik și pentru prima dată se întrebă dacă nu cumva era și acesta un indiciu. Crezi că ar trebui să ne ocupăm de participanții la „Jugend forscht”?

Adalbert clătină din cap.

— Mergem întâi la acest anticariat cu manuscrise. Eu nu cred că asta aparține unui gimnazist. Ba chiar cred că am mai văzut acest scris.

•

La adresa dată de Schoch se afla o clădire care semăna cu un mare magazin de bijuterii: spațios, nobil, zugrăvit în alb și auriu, iluminat spectaculos și pustiu. Deasupra intrării scria cu litere de aur: Autografen-Handel Julius W. Berner.

Ușile din sticlă se deschiseră fără zgomot în fața lor. Din interior răzbătea muzică interpretată la pian în surdină. Pe podeaua din marmură albă se afla o semnătură din piatră neagră, evident a întemeietorului firmei. Pe pereți atârnau fotografii ale unor celebrități, toate în alb-negru, cu autograf. În vitrine lungi, de jur-împrejur, puteau fi admirate scrisori și cărți poștale ale unor staruri, politicieni, artiști, sportivi și oameni de afaceri, toate fixate în suporturi din plexiglas și iluminate de spoturi.

Hendrik era uluit atât de decor, cât și de prețurile acestor documente vechi, prețuri care reflectau, cu siguranță, valoarea cadrului în care erau expuse.

El se întreba dacă aceasta era adevărata celebritate, dacă aceste lucruri chiar aveau importanță. Dacă după moarte, orice peticuț de hârtie pe care ai mâzgălit ceva costa o avere.

Îi întâmpină un vânzător care își ținea capul sus, de parcă avea indicații stricte să le ofere clienților o priveliște cât mai profundă a nărilor lui, și îi întrebă:

— Cu ce vă pot ajuta, domnilor?

Spre nemulțumirea lui Hendrik, tot Adalbert fu cel care preluă inițiativa. Acesta întrebă dacă au și autografe ale savanților atomiști germani. Otto Hahn, Werner Heisenberg, Karl Friedrich von Weizsäcker și alții.

Vânzătorul afișă o mină impenetrabilă, aproape respingătoare, ridicându-și nasul și mai mult.

— Suntem de la CERN, adăugă Hendrik afabil. Vrem să organizăm o expoziție cu ocazia aniversării primei fisiuni nucleare.

Nu avea idee când era această aniversare, dar Adalbert îl onoră cu o privire recunoscătoare. Fratele lui mai mare! Ziua aceasta trebuia trecută cu roșu în calendar.

Mina vânzătorului se mai lumină puțin. Scoase o tabletă dintr-un sertar și i-o dădu lui Adalbert.

— Aici găsiți întreaga noastră ofertă. În caz că vă interesează în mod special, aș putea să vă aduc din seif piesa respectivă.

Adalbert dădu din cap, dar interveni Hendrik:

— Mulțumim. Le vom cerceta.

Apoi se așezară pe una dintre canapelele albe ca zăpada, dintre vitrine. Adalbert se familiariză rapid cu tableta, identifică savanții și începu să caute nerăbdător.

— Pe cine cauți? întrebă Hendrik în șoaptă.

— A mai fost odată la CERN o astfel de expoziție, îi răspunse Adalbert încet. La a patruzecea aniversare a înființării, cred. Este posibil să recunosc un scris pe care l-am văzut cu ocazia aceea.

Deodată dădu emoționat din mână:

— Copia, repede!

Pe tabletă era o carte poștală. Hendrik scoase din mapă copia cu notița și o puse alături: nu încăpea nicio îndoială, era același scris.

— Este scrisul Lisei Meitner, constată Adalbert. OK. Nu avem nevoie să știm mai mult.

Hendrik îl privi nedumerit:

— Cine este Lise Meitner?

Fratele lui fu de-a dreptul șocat:

— Nu se poate. Tu nu știi cine este Lise Meitner?

— Ar trebui să știu?

— Da, răspunse hotărât Adalbert. Ca frate al meu, ar fi trebuit. Se îndreptă brusc și adăugă: Vino ca să înlătur o foarte regretabilă lacună din cultura ta generală.

•

Intrară în