fructe și iaurt. Nici nu apucă să se așeze la masă, că și apăru o angajată tânără, cu părul prins într-o coadă de cal ciudată, care îl întrebă ce dorește să bea. Ceru o cafea mare, cu lapte.

În timp ce savura primul ou și simțea cum își recapătă pofta de viață, Adalbert îi arunca priviri dezgustate.

— Ce este? întrebă în cele din urmă Hendrik.

— Niciodată nu am să înțeleg cum se poate mânca așa ceva, răspunse Adalbert.

Hendrik își examină mirat oul.

— Serios? Este un ou perfect fiert, patru minute, cu coajă cafenie mătăsoasă, nici prea mare și nici prea mic.

— Mda… o chestie așa de băloasă, de scârboasă…

Hendrik zâmbi. Ca și odinioară. Pe când erau copii, lui Adalbert îi era scârbă de orice: de părul de la duș, de sudoare și de sânge. Dacă toaleta nu era curată, trebuia spălată înainte ca el să accepte să o folosească. Scotea vasele curate și uscate din mașina de spălat vase, dar niciodată nu o încărca, pentru că nu suporta să pună mâna pe farfurii ori pe tacâmuri cu urme de mâncare.

— Este remarcabil că tot mai ai astfel de toane!

Nu putea decât să îi distragă atenția. Hendrik arătă către laptopul lui Adalbert:

— Ei, ce mai este nou în lume?

— Habar nu am, mormăi fratele lui.

— Credeam că citești presa.

— Fac cercetări.

Hendrik se întreba de ce o fi fratele lui atât de scump la vorbă, dar, de fapt, nici el nu prea se simțea în largul lui.

— Și ce anume cercetezi?

Adalbert răspunse fără să ridice privirea de pe laptop:

— Mă interesam cât de des se întâmplă să fie furate descoperiri arheologice. În Egipt, de exemplu, este un lucru frecvent. Acolo obiectele istorice sunt furate nu doar din locurile unde se fac săpături, ci direct din muzee. Vânzarea către turiști este o afacere bună. Desigur că fapta este considerată infracțiune, dar asta nu îi oprește pe hoți.

— Da? se miră Hendrik.

El nu prea vedea legătura dintre situația lor și Egipt, dar asta se putea datora faptului că nu își făcuse cafeaua efectul.

— Dimpotrivă, în Europa Centrală, continuă Adalbert, se întâmplă extrem de rar. Nici măcar monedele romane din aur nu sunt furate prea frecvent. Pentru că nu merită efortul; asemenea obiecte se vând greu.

El se rezemă de speteaza scaunului și bău și restul cafelei.

— Ceea ce mă face să bănuiesc că cei care ne-au atacat nu erau hoți obișnuiți, ci oameni care doreau chiar această armură. Oameni care au citit aceeași povestioară ca tine.

— Oh! exclamă Hendrik.

Acum înțelese legătura. Deci nu era de la cafea. Ci mai curând de la faptul că nu era suficient de inteligent.

— Chiar crezi asta? O carte din 1880?

Adalbert ridică din umeri.

— Rar se tipărește o carte într-un singur exemplar. Lăsă jos ceașca goală și o împinse ușor spre marginea mesei. Ar fi interesant de aflat de unde provine de fapt cartea aceasta. Cine a scris-o, unde a fost tipărită și așa mai departe.

— Hmm… bună idee.

Hendrik simți licărind din nou speranța. Ca și cum ai scormoni într-o vatră, ai da deoparte cenușa și ai descoperi niște jar.

Adalbert ridică privirea:

— De fapt, de unde ai cartea? Mi-ai spus, dar am uitat.

Sosise ora adevărului. Așa că Hendrik îi relată toată povestea, oricât de penibil se simțea. Doar întâlnirea cu Laura o trecu sub tăcere, spunând că pierduse cartea, nu că i-o furase.

Mărturisirea lui nu îl impresionă pe Adalbert.

— Este posibil ca infracțiunea să se fi prescris, își dădu el cu părerea, și închise laptopul. La întoarcere, trecem pe la Zürich, să întrebăm la acel anticariat. Poate că ei știu de unde provenea cartea.

•

Anticariatul Schoch mai exista și arăta exact cum își amintea Hendrik. Îl trimise pe Adalbert înainte și se ascunse un timp într-o cafenea, decizie pe care o regretă imediat: Cu siguranță, Adalbert va da greș, la cum știe să se comporte cu lumea!

Sună telefonul mobil. Era Adalbert.

— Poți veni. Nu este nicio problemă.

— Sigur? se miră Hendrik.

— Dacă-ți spun!

— Te aud atât de prost…

— De vină este telefonul de aici. O adevărată piesă de muzeu. Nu știam că mai există telefoane din bachelită cu disc numeric.

Anticarul, Hansruedi Schoch, era un bărbat cu nas acvilin, în vârstă de cel puțin șaizeci de ani, cu păr cenușiu lung, strâns în coadă de cal. Purta o tunică din piele peste o cămașă tocită din flanelă, cu carouri roșii și albastre. Mirosea puternic a gumă de mestecat cu mentă.

— Cel cu care ați vorbit atunci a fost un asistent de-al meu, Reto, îi comunică el lui Hendrik în plăcutul dialect elvețian. După cum i-am spus fratelui dumneavoastră, nu vă voi dezvălui numele lui de familie. Reto vindea și cărți furate. Aceasta este o piață enormă, firește ilegală, însă lucrativă, dacă nu ești prins. Mult timp nu am știut asta. Se făcea pe sub mână. Pe internet, aici era șmecheria. Pe atunci… când să fi fost… cum spuneți dumneavoastră?… 1998?

— În martie, preciză Hendrik.

Schoch dădu din cap.

— Pe atunci nu știam ce este internetul. Astăzi este cea mai importantă piață de desfacere pentru mine. Arătă spre magazinul lui, care părea neschimbat de când Hendrik îi trecuse pragul. Din fericire, clădirea îmi aparține, altfel acum nu ar mai fi existat. Și când nu voi mai fi eu… Fiul meu va lichida totul, sunt convins de asta.

— Unde se află acest Reto? întrebă Hendrik.

— Trebuia să îl concediez, nu? Nu știu ce mai face. Nici nu vreau să știu. I-am spus atunci că nu vreau să îl mai văd vreodată. Ceea ce s-a și întâmplat.

Anticarul luă în mână hârtia și o vreme o cercetă dus pe gânduri.

— Vă pot spune ceea ce i-am spus și fratelui dumneavoastră, și anume că structura paginii de titlu este neobișnuită. Pe la sfârșitul secolului al XIX-lea se obișnuia să se treacă pe ea, în afară de anul apariției și locul, și editura, deseori și a câta ediție era. Așadar multe dintre informațiile care apar astăzi în caseta tehnică. După