Ceea ce Hendrik și făcu. Fu cât mai concis, încercând ca totul să sune nevinovat. Doi bărbați care s-au folosit de o „rețea” privată, pentru a arunca o privire în culise: nimic reprobabil. Mai ales aici, în Bavaria, unde „Spezl-Wirtschaft”, sitcom-ul radioteleviziunii locale, era foarte popular, ar trebui să aibă parte de înțelegere într-o situație ca asta.

La întrebarea comisarului dacă văzuse pe cineva ori putea identifica pe cineva, Hendrik răspunse pe bună dreptate negativ. Tot ce își amintea era brațul apărut de niciunde și mâna cu cârpă.

Stamm își răsfoi o vreme notesul, pe urmă întrebă:

— De ce vă interesează armura atât de mult?

Hendrik anticipase această întrebare și își pregătise un răspuns.

— Eu țin niște seminare cu titlul Alchimia bogăției. Citesc tot felul de cărți despre alchimie și am dat peste o veche legendă, care povestește cum un cavaler a silit un alchimist să facă aur și să i se confecționeze o armură din aur din acesta. Când am citit despre descoperirea armurii din aur, m-am gândit că ar putea fi vorba despre această armură.

Stamm se încruntă. Avea niște sprâncene mari, care când se încrunta deveneau amenințătoare.

— Ce legendă este aceasta?

— Am citit-o în urmă cu mai mult de zece ani într-o carte. Nu mai am cartea și nici nu știu cine a scris-o. În cazul textelor vechi, uneori nu se cunosc autorii.

— Și la ce v-ar fi folosit dacă ar fi armura din legendă?

Hendrik făcu ochii mari, luându-și un aer candid.

— Să-mi folosească? La nimic. Pur și simplu eram curios, doar atât.

— Și ați venit la München doar ca să aruncați o privire asupra unei descoperiri arheologice?

— Da. Nici nu îi trecea prin cap să vorbească acestui polițist despre frământările lui interioare. Dar ce s-a întâmplat cu această armură? Chiar a fost furată?

Stamm se frecă pe bărbie ezitând.

— Da, erau mai multe piese în laborator. Unele, încuiate în dulapuri. Hoții au spart peste tot și le-au luat pe toate.

Fir-ar! Hendrik avu senzația că se prăbușea în sine. S-a terminat. Dacă avusese o șansă de a realiza ceva cu adevărat măreț, o pierduse.

Ca de fiecare dată. Dacă în viață i se ivea o șansă extrem de promițătoare, după un timp era deziluzionat.

— Pentru moment asta ar fi tot.

Stamm făcu un semn tânărului care consemnase. Acesta imprimă procesul-verbal, i-l înmână și, după ce semnă, Hendrik fu condus pe bancheta din spate a unui automobil al poliției, în timp ce era interogat Adalbert.

Pentru Hendrik, efortul de a și-l imagina pe Adalbert șezând în fața comisarului și spunându-i în felul său direct și naiv ce voise să facă era mai enervant decât propriul interogatoriu. Numai de nu s-ar contrazice unul pe altul. Hendrik era sigur că Adalbert își va da cu stângul în dreptul.

Dar interogatoriul se termină mai repede decât se gândise el și comisarul părea și mai nervos. Acesta le restitui documentele personale și le zise:

— Aș vrea să îmi dați numerele dumneavoastră de mobil, în cazul în care voi mai avea întrebări.

Hendrik îi dădu cartea sa de vizită, iar Adalbert îi explică ritos:

— Eu nu am telefon mobil. Urăsc să vorbesc la telefon.

Stamm tocmai voia să spună ceva, când îi sună telefonul.

— Mulțumesc, spuse el, și apoi i se adresă lui Adalbert: Geamantanul dumneavoastră este în siguranță și se pare că toate componentele sunt la locul lor. Au numere de inventar de la CERN, dar voi putea să vi-l restitui abia după ce va fi expertizat de serviciul nostru tehnic.

— Dar mâine mă întorc la Geneva, răspunse Adalbert supărat.

— Atunci o să vi-l trimitem prin curier.

Adalbert pufni:

— Aveți grijă de el. Aparatele valorează o jumătate de milion de euro.

Mina acră a comisarului se accentuă în timp ce nota.

— Asta ar fi tot. Puteți pleca, le aruncă iritat.

•

O luară tăcuți spre hotel. După ce ieșiră din raza vizuală a poliției, Hendrik întrebă:

— Tu ce le-ai spus?

— Nimic, răspunse Adalbert prost dispus. Le-am spus că a fost ideea ta și că habar nu am de ce te interesează armura. Și că vreau să îmi recapăt geamantanul cu aparatul de măsurat radiațiile.

— Nici tu nu ai văzut cine ne-a atacat?

Adalbert clătină din cap:

— Nimic. Tocmai montam legăturile contorului Geiger, când cineva m-a făcut knockout, mi-a tras una-n față și pa! Trebuie să fi fost ascunși în camera alăturată. În spatele tău era o ușă deschisă. Numai de acolo ar fi putut să apară așa brusc.

Hendrik nu își amintea de nicio ușă care să dea în vreo cameră alăturată. El avusese ochi doar pentru pieptarul armurii. Restul laboratorului era în întuneric.

— Ăștia de la poliție precis strică aparatul, mormăi Adalbert, privindu-l încruntat pe Hendrik. În cazul ăsta o să îmi fii dator, nu glumă!

Hendrik oftă resemnat.

— Da, vom discuta asta altă dată.

Hotelul era liniștit și pașnic, cu holul luminat discret. Recepționerul de noapte îi întrebă numele și numărul camerelor înainte de a le da cheile, arătând o vigilență care părea deosebit de liniștitoare după recentele evenimente.

Înainte de a dispărea fiecare în camera lui, stabiliră să se revadă la micul dejun. La ora nouă. O oră era suficient.

Hendrik zăbovi îndelung sub duș, lăsând apa să îi biciuiască fața, așteptând să se descarce de toată tensiunea acumulată. Dar oricât așteptă, nu se întâmplă asta. Și ce ușurare ar fi fost!

În cele din urmă opri apa, se înfășură cu uriașul prosop alb ca laptele și se spălă pe dinți în fața oglinzii aburite. Nu voia să se mai gândească la șansa pierdută. Fixă ceasul deșteptător, se întinse în pat și adormi.

Dimineața coborî cu o întârziere de cinci minute în sala de mese și îl găsi pe Adalbert cu laptopul lângă ceașca de cafea. Îl salută și acesta dădu doar din cap.

— Nu mănânci? îl întrebă Hendrik.

— Am mâncat deja.

Nu se vedea nimic, nicio firimitură, nicio farfurie folosită și se miră ce operativi erau angajații hotelului.

Hendrik se duse la bufet, luă pâine prăjită, două ouă moi și niște cereale cu