L-au urcat într-o ambulanță. Adalbert era deja acolo, pe un scaun pliant. Avea privirea întunecată. Lângă el ședea o femeie îmbrăcată cu o jachetă roșie, care părea sora Angelei Merkel. La un semn făcut de aceasta, cei doi sanitari îl așezară pe patul pliant din fața ei. Își aminti de filmele polițiste de la televizor. Patul nu era unul pliant! Trebuie să fi fost o targă fixată cumva în automobil!

Femeia, evident medic, îi așeză pe față o mască, un fel de suzetă din plastic transparent, și spuse:

— Respirați de câteva ori adânc!

Hendrik se supuse, pentru că era mai bine să nu o contrazici pe sora cancelarului federal. Și surprinzător, ceea ce venea din mască, orice ar fi fost, îi îndepărtă vălul de pe ochi și îi risipi ca prin farmec buimăceala. Oxigen, se gândi Hendrik și respiră mai adânc.

— V-au amețit, îi explică doctorița. Ca și pe prietenul dumneavoastră. Ați avut noroc. Alții o încasează zdravăn și varsă pe urmă trei zile. Sau și mai rău. Ea îi ridică masca de pe față și constată: Ajunge.

— Ei? Care „ei”?

— Asta este marea problemă, închipuiți-vă.

Femeia îi puse mâini înmănușate pe cap, îi pipăi oasele craniului, după care zise:

— Se pare că totul este la locul lui.

Când Hendrik se ridică în capul oaselor, ușa din spate a ambulanței se deschise. Un bărbat în haină de piele, morocănos, privi înăuntru și mormăi către doctoriță:

— Ei?

Ea își îndepărtă brațele:

— Nu au răni. Sunt ai dumneavoastră.

— Bine. Imediat. Nu s-a terminat încă interogarea primului. Se întoarse către Hendrik și Adalbert: Aș vrea să îmi dați documentele dumneavoastră personale.

Își descheie haina și lăsă să se vadă pentru câteva fracțiuni de secundă legitimația. Josef Stamm. Poliția judiciară din München.

Nu arăta deloc ca un polițist. Cu tenul lui întunecat și părul grizonant părea un meridional, genul de killer profesionist al Mafiei. Ei îi înmânară totuși actele de identitate.

Comisarul le studie în lumina palidă din ambulanță:

— Busske. Și Busske. Sunteți rude?

— Frați, răspunse Hendrik.

— Frați. Și ce căutați la ora aceea în laborator?

— Voiam să vedem armura, mormăi Adalbert.

— Herr Friedl este un fost coleg al unui cunoscut, interveni Hendrik. A fost amabil să ne-o arate. În afara programului, ca să zicem așa.

— În afara programului, aha! Și de unde știați că armura se află aici?

Adalbert răspunse disprețuitor:

— A fost simplu.

— Am căutat zece minute pe internet, zise Hendrik, și ne-am dat seama că nu putea fi decât aici.

— Și ea a fost furată exact în cele cinci minute cât v-ați aflat dumneavoastră acolo. Comisarul băgă în buzunar actele lor de identitate. Nu vi se pare cam ciudat?

Apoi plecă trântind ușa.

Hendrik și Adalbert se uitară unul la altul. Fusese o naivitate din partea lor că nu se gândiseră că știrea cu descoperirea unei armuri din aur va trezi și pofte neortodoxe. Evident că niște pungași descoperiseră și ei unde fusese transportată armura. Poate că nu tot atât de repede ca Adalbert, dar destul de repede pentru a le-o lua înainte.

Dar nu puteau fi acuzați de nimic, se gândi Hendrik. Erau cetățeni integri, cum se spune, și nu luaseră ei armura! Nici măcar nu intraseră ilegal, după cum li se reproșa. Se prea poate ca Georg Friedl să aibă necazuri și nu va mai face niciodată cuiva vreun serviciu, dar era cazul ca Adalbert și cu el să fie scoși fără discuție din această poveste. Comisarul ar fi trebuit, în mod normal, să îi lase să plece imediat.

Și acesta se întoarse imediat, de data aceasta însoțit de doi polițiști.

— Veniți cu mine, îi spuse el lui Hendrik.

— Unde? întrebă Hendrik.

— Să răspundeți la niște întrebări pentru procesul-verbal. O formalitate obligatorie.

Hendrik coborî și se lăsă condus de cei trei la o mașină Volkswagen mare, dotată cu masă și scaune. Un agent tânăr stătea la masă cu un laptop în față. Nu scoase niciun cuvânt și nu schiță niciun gest când Hendrik urcă. Comisarul se așeză în fața lui și ușile mașinii se închiseră.

Comisarul își apropie un reportofon de gură și spuse data și ora – era deja unu și ceva noaptea! –, apoi continuă:

— Comisar-șef Josef Stamm, interogatoriul martorului Hendrik Busske în cazul de spargere și furt de la laboratorul central al Oficiului de Land pentru Protejarea Monumentelor.

Așeză reportofonul între ei pe masă și îi ceru lui Hendrik să îi spună datele personale: adresă, data nașterii, starea civilă, o parte dintre ele trecute și în cartea de identitate. Hendrik se arată cooperant și răspunse cuminte la toate întrebările. Agentul cel tânăr, cu chip imperturbabil, tasta rapid.

— Herr Friedl a declarat că v-a cerut să închideți ușa de jos de la intrarea din grădină, întrebă brusc Stamm. Este adevărat?

— Da. Confirmă, ceea ce nu i se păru o idee bună. Așteptă un moment, până când bubuiturile pe care le simțea în spatele frunții i se mai domoliră, apoi adăugă: Ne-a spus să o închidem.

— Și ați făcut asta?

— Evident.

— Sunteți sigur?

Hendrik nu răspunse imediat. Oare ce însemna asta?

— De ce mă întrebați?

Stamm îl fixă cu privirea:

— Poate că ați apropiat-o doar, astfel încât complicele dumneavoastră să vă poată urma.

— Ce? Ce complice? Lui Hendrik nu îi venea să își creadă urechilor. Ce însemna asta?

— Poate era o înscenare. Vă lăsați oamenii să intre neobservați, ca să vă atace și să vă „anestezieze” puțin, ca nimeni să nu bănuiască…

— Prostii. Atunci am fi șters-o odată cu ei!

— Dar Herr Friedl și-ar fi dat seama cine sunteți.

Hendrik se sili să rămână calm și să gândească.

— Acesta ar fi fost un plan ilogic. Nu știam pe unde avea să ne bage Herr Friedl. În plus, nu era de ajuns să lăsăm deschisă ușa de jos; Herr Friedl încuiase poarta care dă în curtea interioară.

Stamm își notă ceva.

— Vom verifica asta. Sună pe cineva cu numele de Jan și îi dădu o dispoziție. Bine, spuse apoi și se rezemă de speteaza scaunului. Să o luăm de la capăt. Spuneți-mi ce