— Și foarte repede, adăugă Hendrik, surprins de intervenția fratelui său.

— Bine, haideți, zise Friedl.

El descuie poarta și intrară într-o curte îngustă, cu multe cotloane, luminată doar de o lampă fluorescentă înconjurată de țânțari. Pavajul părea din piatră veche, necioplită, ca și cel din care se făcea de obicei fața grajduri pentru cai.

Friedl zăvori poarta după ei, apoi o luă înainte cu pași ușori și rapizi. Frații îl urmară spre o ușă din metal, cu inserții din sticlă mată, la modă prin anii ’60. Se auzi răsucitul unei chei în broască și în spatele unei uși care se deschise se zări o scară abruptă. Friedl urcă primul și zise:

— Vă rog să închideți ușa.

Hendrik îl lăsă pe Adalbert să i-o ia înainte și închise ușa grea. Treptele abia se zăreau în lumina chioară ce pătrundea de afară. Mirosea ciudat a praf de piatră și ouă stricate.

Friedl deschise ușa din capătul celălalt al scării.

— Așteptați să aprind lumina, îl auzi Hendrik spunând, apoi cadrul ușii se lumină ușor și în el zări silueta fratelui său cu geamantanul în mână.

— Lustra nu o pot aprinde, le explică Friedl, s-ar vedea de afară, dar ne descurcăm și așa, nu?

— Da, da, răspunse Hendrik și privi în jur.

Friedl aprinsese o mică lampă deasupra unei chiuvete, ca un glob alb, cam din aceeași perioadă ca ușa metalică.

Deci acesta era laboratorul central. Deloc spectaculos. Mese lungi pe care se aflau vane din plastic pline cu bucăți de piatră. Microscoape masive și alte instrumente pe care Hendrik nu le putu identifica. Scaune rotative și pe pereți rafturi cu vase din sticlă și alte lucruri.

— Acolo, zise Friedl tot în șoaptă. Armura are mai multe piese: coif, grumăjer, apărător de bărbie, guler, apărător picioare, șorț, mănușă, cotieră. Am să vă arăt pieptarul, piesa cea mai mare.

— Este bine, acceptă Adalbert.

Îl urmară pe Friedl pe un coridor cu uși moderne din sticlă de o parte și de alta. Unele erau laboratoare mari, cu aparate uriașe. Fiind întuneric, nu se vedea mare lucru. Altele erau birouri, cu computere și rafturi cu dosare.

Friedl bombăni indispus. Părea că ceva nu era în ordine. Cu o mișcare nervoasă închise o ușă metalică.

— Mâine după-amiază vine profesorul Geißner pentru a expertiza armura, explică el. Vă este cunoscut numele?

— Nu, răspunse repede Hendrik.

— Este expert în Evul Mediu la Universitatea din Jena.

— Ah, exclamă Hendrik.

Cu acesta vor trebui să discute, dacă se adeverea chestiunea cu iradierea. Geißner. Va căuta numele pe internet, înainte de a merge la culcare.

Friedl deschise o ușă și aprinse o lampă de masă, care lumina o anumită porțiune, în timp ce restul încăperii rămase în semiîntuneric.

— Aici lucrează colegul meu Müller. Prima etapă este catalogarea relicvei. Asta înseamnă că obiectul este măsurat, fotografiat și se stabilește în ce stare este.

Hendrik nici nu îl mai auzea, avea ochi doar pentru obiectul bombat aflat în conul de lumină de pe masă, între camerele foto montate pe suporturi fixe.

Pieptarul. Chiar asta era. Nu sclipea, dar se vedea că era din aur.

Un moment ireal, se gândi Hendrik, și fu străbătut de un fior, aflându-se în fața unei părți a armurii pe care Bruno von Hirschberg o purtase și în care murise.

Armura din aurul diavolului.

Ceea ce însemna, îi trecu lui prin cap, că ei erau supuși aceleiași iradieri pe care o suportase și cavalerul. Fără să vrea se retrase un pas.

— Hmm… Adalbert nu arăta impresionat. Mă apuc de treabă.

Puse geamantanul pe podea, deschise încuietorile și capacul. În materialul spongios se zăriră instrumentele cenușii.

— Am nevoie de o priză.

— Acolo, spuse Friedl arătând către un prelungitor. Apoi adăugă: Ar trebui să vă permit să puneți mâna pe asta. Nu s-ar crede că este din aur, pentru că pieptarul este ușor de tot. După cum v-am spus, parcă ar fi un burete…

În acel moment de afară se auziră zgomote de parcă cineva ar fugi și ceva se lovi bubuind de podea. Friedl se întoarse și țâșni spre ușă strigând:

— Da, fir-ar…!

Hendrik vru să îl urmeze, să vadă ce se întâmplă, când fu înșfăcat de un braț din întuneric. Văzu o mănușă în dreptul ochilor, cu o cârpă cu miros chimic pătrunzător, care îi fu pusă pe față. După care se afundă într-un hău negru.

Revenit ca de pe altă lume, întunecată, avea privirea încețoșată. Simți că se mișca ceva în jurul lui. Auzi zgomote, voci, pași.

Apoi zări un chip, un individ pe care nu îl mai văzuse niciodată: cu fața albă ca laptele, cu pistrui, obraji dolofani și bucle aurii. Un înger cu o haină roșie-aprinsă. Acesta îi tot pipăia capul. Ce voia să îi facă? Fulgera! Ba nu, era cineva cu un aparat de fotografiat, îmbrăcat într-o salopetă albă.

Bărbatul cu fața palidă își trecu degetele prin fața lui și îl întrebă câte vede. Ciudat. De ce voia să afle asta?

— Câte degete vedeți? îl întrebă încă o dată bărbatul.

Hmm… nu era prea simplu.

— Trei.

Se pare că nimerise, pentru că bărbatul zâmbi mulțumit, ridică privirea și strigă:

— Philip? Aici!

Philip purta tot o haină roșie, dar avea pielea neagră ca smoala, părul creț și ochii negri. Acesta îndreptă spre el lumina unei lanterne, dădu din cap și spuse în dialectul bavarez:

— Duceți-l jos.

Fu ridicat. În jurul lui era o harababură de nedescris: mobilier răsturnat, cioburi de sticlă…

— Ce s-a întâmplat? întrebă Hendrik.

Voia să știe măcar ce se întâmplase!

— Vă ducem la ambulanță, îi explică tipul palid.

— De ce? Sunt bolnav?

— V-au amețit.

Amețit? Hendrik se uită în jur, văzu un geamantan argintiu pe podea și își reveni. Adalbert. Armura. Misterul.

Mâna cu cârpa.

— Fratele meu! Unde este? Adalbert?

— Este deja jos.

Cei doi îl ajutară să se ridice. Avea picioarele ca de plumb. Păși cu greu pe coridor. Bine că îl susțineau. I se părea că treptele scării întunecoase se mișcau în toate părțile. Afară, în noapte, văzu faruri aprinse, lumini albastre intermitente, polițiști. Mașini, claxoane, oameni vorbind la