sos de vin roșu, gratinat cu o crustă aromată, alături de broccoli și crochete de cartofi. Lui Hendrik îi lăsa gura apă. Nici Adalbert nu părea indiferent, în orice caz discuția se încheie imediat și o vreme mestecară amândoi de zor.

O bună ocazie pentru a schimba subiectul conversației. După ce foamea li se mai potoli puțin, Hendrik zise:

— Friedl a spus că aurul armurii are în unele locuri o structură buretoasă și că nu a mai văzut așa ceva. Crezi că asta are vreo importanță?

Adalbert ridică privirea continuând să mestece:

— Ah… Câteva momente se gândi, apoi adăugă: Ar fi putut să apară prin descompunerea aurului în mercur. Izotopii aurului nu au luat naștere simultan, dar s-au coagulat în particule omogene izotopic, care nu au fost distruse în timpul procesului de forjare. Ulterior, prin dezintegrare, au creat caverne minuscule, vizibile în material, pentru că mercurul la care atomii de aur radioactiv s-au dezintegrat s-a scurs și a rămas doar aurul stabil.

— Ceea ce reprezintă un alt indiciu că este vorba despre armura de care se vorbea în carte, nu?

Hendrik mai luă o gură din berea excelentă.

— Te-ai gândit cumva din ce ar putea fi alcătuită această… „piatră filosofală”? Presupunând că în aur sunt urme din ea.

— Da, răspunse Adalbert. Asta este exact ceea ce mă interesează pe mine. Există o ipoteză puțin cunoscută și firește foarte contestată că ar putea să existe elemente stabile cu o masă atomică mai mare de 500. Nu au fost încă descoperite, deoarece, ca să le producem, ar fi nevoie de acceleratori mai puternici decât avem. Adalbert îndreptă capătul furculiței către Hendrik și continuă: Pentru ca story-ul tău să corespundă, trebuie ca această pretinsă „piatră” să aibă proprietăți pe care nu le are niciun element cunoscut până în prezent. Ceea ce per a contrario înseamnă că este vorba despre un element necunoscut, nu un alt transuranic care se dematerializează după o miliardime de secundă. Dacă pot prezenta acest element, premiul Nobel este doar formalitate.

Aha, se gândi Hendrik și simți pericolul. Până acum pleca de la premisa că va face o importantă descoperire arheologică, pe care putea să o lege de numele său. În acest plan Adalbert avea doar rol de ajutor.

Dar în cazul în care fratele său avea dreptate și făceau o descoperire esențială din domeniul fizicii, cel sărbătorit va fi Adalbert, nu el!

•

La ora stabilită se întoarseră la clădirea laboratorului central. În strada laterală se pătrundea printr-o boltă mare, pe lângă o statuie ecvestră sobră.

Deși târziu, era încă multă lume acolo: un grup de turiști japonezi exuberanți, câteva perechi care se țineau de mână, toți bucurându-se de seara călduță. Nimic neobișnuit, Hendrik văzuse pe harta orașului că celebra Hofbräuhaus se afla în apropiere. Nu erau în centrul turistic al orașului, dar nici departe de el. Pe străzi răsunau râsete, discuții purtate cu voce tare și fragmente de muzică irlandeză interpretată la vioară. Adia o boare dulceagă neobișnuită. Oare un parfum? Sau era mirosul pomilor înfloriți de curând?

Din umbra unui portal din lemn se desprinse un bărbat. Era voinic, în jur de 50 de ani, cu o barbă îngrijită care îi acoperea tot obrazul, cu chelie și ochelari cu rame moderne.

— Herr Busske?

Hendrik strânse mâna ce i se întindea.

— Herr Friedl, bănuiesc?

— Da, v-am recunoscut după fotografia din cartea dumneavoastră. Înainte de a scoate din buzunarul hainei o legătură cu chei, Friedl privi nervos în stânga și în dreapta. Păi atunci să…

— Stați puțin, Herr Friedl, aș vrea să vă fac cunoștință cu fratele meu. Îi făcu semn lui Adalbert, care, așa cum stabiliseră, aștepta în apropiere, cu geamantanul alături. Doctor Adalbert Busske, fizician în domeniul nuclear. Lucrează la CERN, Geneva.

Cei doi își strânseră mâinile, Friedl părând pe de o parte impresionat, pe de altă parte neliniștit de ce urma.

— Mă bucur să vă cunosc! Friedl, zise el privindu-i pe rând pe cei doi interlocutori. Nu aș fi putut spune că sunteți frați, nu prea semănați… Ah, ba da, nasul. După el, s-ar putea spune.

— Moștenire de familie. Hendrik zâmbi. Zâmbetul era totdeauna bun pentru destinderea unei situații încordate. Pe drum își pregătise o explicație, care spera să îl convingă pe münchenez să le permită amândurora accesul în laborator. Herr Friedl, l-am luat cu mine pe fratele meu dintr-un motiv întemeiat. Are un dozimetru extrem de sensibil, cu care se poate stabili dacă armura este radioactivă. Dacă este așa, asta ar putea însemna că este vorba despre o armură menționată într-un text vechi, aproape necunoscut, ceea ce ar fi fără îndoială de interes istoric.

Friedl mustăci.

— Radioactivă?

— S-a verificat deja dacă este radioactivă? întrebă Hendrik.

Friedl zdrăngăni nervos legătura de chei.

— Verificarea a fost programată pentru vineri. Trebuie să o facem la Universitatea Tehnică. În laborator ne ocupăm doar de analize de chimie anorganică și de analiza materialelor. În mod normal, clasificăm materialele, analizăm influența intemperiilor, poluarea aerului și alte astfel de chestiuni. Lucrăm cu ultrasunete, cu măsurări laser 3D, cu video-endoscopii…

— Nu ar fi mai bine să intrăm? interveni Hendrik cu o relaxare mimată. Am putea stabili asta în zece minute.

Friedl ezită.

— Nu îmi dau seama de ce vă interesează, de fapt, acest lucru, spuse el în cele din urmă.

Hendrik clătină din cap. Sperase să i se pună întrebarea aceasta.

— Vedeți dumneavoastră, până acum am considerat textul respectiv o ficțiune. Dacă va reieși că armura din aur menționată în el a existat cu adevărat, ar însemna că textul descris se referă la un eveniment istoric real. Ceea ce pentru mine ar fi extrem de interesant, deoarece în poveste apare un alchimist.

Era clar că explicația avea efect. Ochii lui Friedl se măriră și el clătină din cap lămurit.

— Ah, da. Alchimia bogăției. Înțeleg.

Hendrik zâmbi larg.

— Exact.

Friedl se lupta din greu să ia o decizie.

— Bine, zise el căutând cheia potrivită. Dar, după cum v-am spus, nu am voie să fac asta.

— Nu vom destăinui acest lucru nimănui, promise Hendrik.

— Și nu veți atinge nimic.

Adalbert interveni:

— Măsurarea se