— O să meargă. Dacă vine pentru mine puțin înainte de miezul nopții, nu o să se răzgândească doar pentru că îmi aduc și fratele, răspunse Hendrik, dorindu-și să fi fost și el sigur de asta.

— Și ce facem până atunci? vru să afle Adalbert.

— Vom căuta un hotel și vom cina.

Adalbert s-ar fi dus fără să stea pe gânduri la orice hotel, dar Hendrik căută pe dispozitivul de navigație al mașinii un hotel de patru stele din apropierea laboratorului, cu garaj subteran. Rezervă două camere și stabiliră să se revadă peste o jumătate de oră la restaurantul hotelului.

Lui Hendrik îi era foame, așa că fu punctual. Adalbert apăru după zece minute fără geamantanul lui argintiu.

— Ce vrei să comanzi? întrebă Hendrik și îi întinse lista preparatelor.

El se hotărâse deja.

Adalbert ridică din umeri.

— Habar nu am. Îmi este indiferent. Mâncarea este mâncare. Răsfoi fără niciun interes lista și întrebă: Tu ce iei?

— File de vită la grătar.

— Hmm… Adalbert studie nota cu ingrediente a fileului. Conține gluten. Lactoză. Cu țelină și alcool. Bun, iau și eu.

Dădură comanda. Hendrik luă o bere, Adalbert ceru apă. Când primi apa, scoase punga din plastic cu pastile și înghiți câteva.

— Tu chiar crezi în chestiile acestea? întrebă Hendrik.

Adalbert îl privi dojenitor:

— Nu contează ce cred eu. Sunt date științifice. Corpul omenesc este o mașinărie foarte complexă, care are nevoie de anumite substanțe pentru a funcționa ireproșabil. Eu i le furnizez. Arătă spre paharul lui Hendrik cu bere și adăugă: Și tu faci același lucru. Dar nu tot atât de selectiv.

Hendrik remarcă faptul că fratele lui purta încă brățara de la firma care congela morții.

— Da, dar îmbătrânești și nu poți opri asta cu pastile.

— Încă nu. Dar firește că acesta este scopul.

— Cam utopic, nu crezi?

— Este în spiritul vremii. Nu te ambiționa să consideri totul meschin. Să consideri utopic tot ce îți depășește fantezia.

Ca întotdeauna, Adalbert vorbea fără a ține cont de sensibilitățile lui. Hendrik se reobișnuia cu acest comportament.

Luă o gură bună de bere, apoi zise:

— La seminarele mele deseori am avut de-a face cu oameni care își propuneau țeluri absolut utopice. Este unul care vine de ani buni, în primăvară mi se pare că a venit a patra oară. Nu are vreun talent deosebit, are o slujbă foarte banală, nu are economii, ci o mulțime de datorii. Dar își urmează țelul cu încăpățânare, ca în cinci ani să devină milionar. Ce înseamnă asta? Nimic. Nu își propune lucruri realizabile. De exemplu, să scape de datorii. Ori măcar să întreprindă ceva să le diminueze. Parcă aș vorbi cu un perete, nici nu vrea să audă. Crede în magia țelurilor înalte. După ce mai luă o gură de bere, adăugă: Ca și tine.

— În cazuri particulare o fi și așa. Dar eu vorbesc de o evoluție care privește omenirea ca un întreg. Și atunci ar fi un nonsens să ne amăgim. Cu toată tehnica noastră, cu știința și cercetarea năzuim spre țelurile superioare: nemurirea, omnisciența, desăvârșirea. Ce altceva? Vrem să știm cum funcționează totul, de la cea mai mică particulă atomică până la universul ca întreg. Îmbunătățim fierul și facem din el oțel inoxidabil. Înlocuim lemnul cu plasticul, traiul sub cerul liber cu viața în locuințe încălzite, facem cumpărături din supermarket, cumpărături ce ne vin acasă dacă asta vrem. Prin toate acestea ne prelungim viața.

— Întrebarea este pentru cât timp? Resursele sunt limitate, clima se modifică…

— Eh… progresul tehnic înlocuiește resursele mai rapid decât acestea se epuizează. Așa a fost totdeauna. Epoca pietrei nu a luat sfârșit pentru că s-a terminat piatra, ci pentru că a fost descoperit bronzul.

— Dar acceptând că nemurirea devine realitate și că nu mai moare nimeni, atunci populația va crește la infinit!

— Și? Nemuritorii vor deveni rezonabili și nu vor mai face mereu copii. În afară de asta, Pământul nu este singura planetă. Între timp s-au descoperit sute de planete, care se rotesc în jurul altor sori, pe care firește că într-o zi le vom popula. Făcu un gest larg cu mâna și continuă: Trebuie să gândești în mare. Este vorba de a depăși granițele impuse progresului nostru de tradiție, biologie, genetică și ideologie.

— Și totuși eu nu îmi pot imagina cum stă treaba cu nemurirea.

— Am să îți spun eu: astăzi sunt pilulele acestea. În zece, cincisprezece ani biotehnologia va ajunge să repare genele și să le optimizeze. După alți zece ani vor exista nanoboți, roboți cât o moleculă, care vor fi introduși în corpul nostru pentru a înlocui celulele defecte ori părți ale celulelor, vor îndepărta depunerile, vor repara stricăciunile de orice fel provocate de îmbătrânire. Și dacă nu mai suntem învinși de bătrânețe și boli, nu mai există motiv să murim.

— Accidentele.

— OK. Se va îmbunătăți și tehnica securității. De exemplu, automobilele viitorului nu vor mai fi conduse de oameni, ci de computere care pot face asta mai bine. Medicina de urgență se va putea practica oricând și oriunde prin intermediul dronelor. Și așa mai departe.

— Biotehnologie, repetă Hendrik. Asta înseamnă că ești pentru organismele modificate genetic?

— Bineînțeles. Mă îngrozesc când te aud cum vorbești. Ai aceeași atitudine refractară și antiștiințifică pe care o au biserica, stânga, verzii și toți cei care cred că natura ar fi o mamă simpatică și iubitoare, bună cu noi dacă nu o supărăm. Care vor să păstreze lumea veșnic așa cum este ea astăzi. Dar natura nu este o zeiță amabilă. Natura și evoluția se schimbă necontenit. Problema este să le conduci.

— Și nu s-ar putea să o dăm în bară dacă noi, oamenii, vom încerca să facem asta? Mi se pare o aroganță.

— Evident că o dăm în bară când încercăm ceva nou. Dar suntem în stare să învățăm din greșeli, și să căutăm alte căi, până reușim. Și să nu crezi că natura nu face greșeli. Când izbucnește o erupție vulcanică și dispar sute de specii, natura este indiferentă. Apar specii noi.

Li se servi fileul de vită pe un pat de arpagic în