Hendrik își drese glasul:

— Fii atentă: am avut odată un participant care a lucrat la un laborator pentru descoperiri arheologice. Cred că era din München. Este mult de atunci. Dacă îmi aduc bine aminte, era vorba de primul seminar.

La început, Hendrik pusese participanții să completeze un formular amănunțit, pentru o eventuală consiliere telefonică, contra cost. Puțini apelaseră însă la acest serviciu. Totuși el păstrase toate datele într-o arhivă, cum făcea odinioară la WCM Trust cu clienții săi.

— Atunci caut după „München” și „laborator”.

Se auzi sunet de taste lovite.

— Iată. Johann Merschberger. Corect, a fost la primul seminar. Oficiul pentru Protejarea Monumentelor, München.

Merschberger. Numele nu și-l mai amintea, dar își amintea de momentul în care bărbatul îl întrerupsese. Auzea și acum: Acest lucru nu este adevărat! Simțea spaima care i se infiltrase în suflet.

De atunci niciodată nu mai susținuse că aurul putea fi atacat doar de aqua regia.

— Are un număr de telefon?

— Da.

— Dă-mi-l. Un moment…

Hendrik se scotoci după ceva de scris, doar că nu găsi nimic. Adalbert își scoase pixul din cămașă și i-l întinse. Se pregăti să noteze pe spatele tichetului de parcare.

— OK.

Miriam îi dictă numărul. O mai fi funcțional după mai mult de zece ani?

— Mulțumesc.

— Ai grijă de tine.

— Este în regulă.

Îi închise lui Miriam și formă numărul. Inițial, Merschberger fu surprins, apoi se bucură enorm să îl audă pe Hendrik. Era nerăbdător să îi povestească în ce mod pusese în practică ce învățase la seminar.

Hendrik abia putu să îl oprească.

— Herr Merschberger, iată de ce vă sun: dumneavoastră ați lucrat la Oficiul pentru Protejarea Monumentelor, la laborator. Îmi amintesc eu bine?

— Da, așa este, de aceea v-am întrerupt atunci. Și astăzi îmi pare rău, eram tânăr și…

— Bun, am și uitat, susținu Hendrik. Întrebarea mea este: mai lucrați acolo?

— Nu. Nu mai lucrez de mult. Dumneavoastră m-ați învățat: a doua coloană a bogăției – căutarea mijlocului de a-ți spori venitul. La un an de atunci am intrat în domeniul industrial și acum câștig dublu. Cel puțin.

Spunea ca și cum ar fi așteptat laude din partea lui Hendrik, însă acesta își spuse în gând doar „Fir-ar…!”

— Hmm…, mormăi el. Mă bucur pentru dumneavoastră, dar nu și pentru mine, în cazul acesta. Am nevoie urgent de cineva care lucrează la laboratorul central și care mi-ar putea răspunde la câteva întrebări privitoare la o recentă descoperire arheologică.

— Ah, așa… Aș putea să vă fac legătura cu o cunoștință, care mai lucrează acolo. Îl cunosc de mult. Și el a citit cartea dumneavoastră.

— Frumos, spuse politicos Hendrik.

— Dar mai întâi ar trebui să îl întreb. Vă pot suna pe numărul acesta?

— Desigur.

Când luă telefonul de la ureche, remarcă privirea sceptică a lui Adalbert.

— Crezi că va funcționa? îl întrebă acesta.

Hendrik ridică din umeri.

— Merită să încercăm.

Așteptarea se prelungea. Cu siguranță că ofereau o imagine ciudată: două siluete cu un geamantan argintiu sclipitor. Dar nu îi băgă nimeni în seamă. Când și când îi mai ocolea ușor câte un biciclist.

În sfârșit, sună telefonul. Pe display apărea un număr necunoscut.

— Busske!

— Georg Friedl, bună seara, Herr Busske, spuse o voce gravă, plăcută. Franz Merschberger mi-a dat numărul dumneavoastră și mi-a spus să vă sun. Eu i-am propus să procedăm așa, ca să nu mai pierdem timpul.

— Multe mulțumiri, răspunse Hendrik, care se întrebă în gând cui altcuiva o mai da Merschberger numărul lui de telefon. Ăă… eu…

— Cu privire la cartea dumneavoastră, se auzi în continuare vocea, trebuie să vă mulțumesc că ați scris-o. Am urmat cel mult zece la sută din sfaturile de acolo și am scăpat de datorii. Nici nu știți ce ușurare reprezintă asta pentru mine. Senzația că trăiesc. Cu totul alta.

— Mă bucur.

Era bine. Bărbatul părea dispus să îi facă un serviciu. Unul ce presupunea să aibă o atitudine mai laxă cu privire la niște reguli.

El îi explică despre ce era vorba și găsi în acesta un ascultător atent. Bărbatul confirmă că armura se afla în laborator.

— O descoperire foarte interesantă. Aur pur, dar cu o structură aproape buretoasă în unele locuri, pe care noi încă nu o putem explica.

— Herr Friedl, credeți că mi-ați putea arăta armura? Neoficial? În seara aceasta?

Timp de câteva clipe se făcu liniște, apoi se auzi o inspirație puternică.

— M-ar interesa enorm, adăugă Hendrik cât mai convingător posibil.

— Herr Busske, răspunse cu greu Friedl, știți, propriu-zis nu…

— Și nepropriu-zis? Hendrik se strădui să nu dea vocii un ton prea conspirativ. Nu ating nimic, promit solemn. Nici fotografii nu fac. Doar… privesc. Mi-ați face o plăcere enormă.

Interlocutorul își drese vocea.

— Problema este că a trebuit să angajăm pază, din cauza mulțimii de ziariști. În ziua de astăzi aceștia sunt incredibili de insistenți. Paznicul va rămâne până la ora unsprezece în această seară, când se face curățenie în birouri.

— Și pe urmă? întrebă Hendrik curajos, amintindu-și de ocaziile în care cu același curaj sporovăia cu femeile în paturile de hotel.

— Eh… pe urmă… teoretic ar merge. Noaptea este încuiat, vine serviciul normal de securitate. Aceștia verifică să nu fie ușile forțate, nu intră în clădire.

— Atunci ne-am putea întâlni, să zicem, la unsprezece jumătate, propuse Hendrik, și repetă pentru siguranță: Mi-ați face un mare serviciu.

Se auzi un oftat profund. Omul nu se simțea deloc confortabil, era evident. Probabil sfâșiat între datoria de serviciu și obligația morală.

— Bine. La unsprezece și jumătate. Dar nu în fața intrării principale, acolo este instalată o cameră de supraveghere. Vom merge la intrarea secundară, după colț, în Pfisterstraße.

— Mă descurc. S-a făcut, Herr Friedl. Era important să repete numele, pentru a sublinia ideea obligației. Deci ne vedem la ora unsprezece jumătate în Pfisterstraße.

— La ora douăzeci și trei și treizeci de minute. Bine. Dar nu vom sta mult.

— Nu. Sigur. Pe mai târziu, Herr Friedl. Mă bucur foarte mult.

•

— Nu i-ai spus că vin și eu, îl atenționă Adalbert după ce discuția telefonică se încheiase.

— Nu am vrut să îl copleșesc, îl lămuri Hendrik.

— Hmm…, mormăi