Hendrik privea fix în față, unde circulația se desfășura uniform sub cerul albastru strălucitor. Nu știa ce să spună, încă o dată se consideră teribil de prost. Fratele mai mic, care nu pricepea nimic.

La München ajunseră mai târziu decât speraseră și în plin trafic. Dispozitivul de navigație îi conduse la adresa laboratorului central, însă acolo nu găsiră niciun loc de parcare, mai ales pentru un Jaguar a cărui lungime enormă oricum era mereu o problemă. Așa că au fost nevoiți să meargă până la cel mai apropiat garaj supraetajat, indicat de navigator.

Hendrik trase o înjurătură în gând, în timp ce urca etaj după etaj în clădirea parcajului. Era deja trecut de ora cinci! Măcar de ar mai fi cineva acolo!

Adalbert nu părea să își facă astfel de griji. Și nu era de mirare, el era obișnuit cu modul de lucru de la CERN, unde noțiunea „seară liberă” era cunoscută doar din dicționare.

Adalbert coborî fără grabă din mașină. Hendrik i-ar fi zis ceva, dar preferă să strângă din dinți, pentru că veniseră aici la inițiativa lui. Ar fi trebuit să spună ceva de dimineață!

— Poți să deschizi portbagajul? îi ceru Adalbert în timp ce își îmbrăca haina din cord maro-deschis.

— De ce? se miră Hendrik.

— Aparatul de măsurat radiațiile. Îl iau cu mine.

Hendrik își privi ceasul. Până ajungeau la laborator se făcea șase fără câteva minute.

— Nu ar trebui să vedem întâi dacă este cineva acolo?

Fratele lui îi aruncă o privire mustrătoare:

— Ai idee cât costă un asemenea aparat? Nu îl las într-o mașină nesupravegheată.

Suna ca și cum, în opinia lui, Hendrik ar fi condus ultima rablă din oraș.

Hendrik scoase cheia:

— Bine, facem cum zici tu.

Firește că geamantanul era greu și la fiecare sută de metri Adalbert trebuia să îl lase jos. Ceea ce îl făcu să constate:

— Poate uneori sunt prea prevăzător.

Laboratorul central era în apropiere de Staatsoper, pe o stradă îngustă, cu sens unic, vizavi de o clădire galbenă cu gratii la ferestre. Ușa maro-închis avea două canaturi, era uzată, lăsând să se vadă că deseori fusese lovită fără menajamente de oameni care intraseră sau ieșiseră cu lăzi grele și alte asemenea obiecte.

În dreapta, într-o ramă din piatră, era butonul unei sonerii. Hendrik îl apăsă. Ieși paznicul, un individ masiv, în uniformă, cu o expresie distantă pe chip și cu mâna pe centură, aproape de bastonul atârnat de ea.

— Accesul este permis doar angajaților, le spuse înainte ca ei să fi apucat să scoată o vorbă.

— Un moment, ripostă Hendrik, numele meu este Hendrik Busske. Dânsul este fratele meu, doctorul Adalbert Busske de la CERN. Din Geneva, știți, unde se află acceleratorul de particule.

Adalbert îi arătă paznicului legitimația.

Hendrik continuă:

— Am auzit de armura din aur și…

— Înțeleg, îl întrerupse paznicul, studiind atent legitimația. Dar nu sunteți singurii care ați venit aici și nici măcar primii.

— Este important să vedem armura, insistă Hendrik, străduindu-se să lase impresia că este absolut sigur că așa se va și întâmpla.

Paznicul clătină ușor din cap și îi înapoie legitimația lui Adalbert.

— Armura este cercetată acum de experți. Va avea loc o conferință de presă imediat ce se vor stabili rezultatele.

Părea să fi învățat aceste vorbe pe dinafară și să le fi spus de multe ori.

— Nu putem aștepta atât, interveni Adalbert spre consternarea lui Hendrik, cu un ton revendicativ, ca agenții FBI din filmele Hollywoodului, când știau că dreptatea și puterea sunt de partea lor. Fratele lui continuă: Este foarte posibil ca armura să fie radioactivă, ceea ce pune în pericol viața angajaților laboratorului. Am cu mine un aparat de măsură a radiației, pentru a efectua verificări.

Și îi arătă geamantanul.

Paznicul ridică indiferent din umeri.

— Nu vă faceți griji. Situația este sub control.

— Am dori să auzim asta din partea unei persoane competente, interveni Hendrik, care începea să se simtă din ce în ce mai bine.

— Îmi pare rău. O astfel de persoană nu se află acum aici. Mâine-dimineață. Paznicul se pregăti să închidă ușa. Dar nici această persoană nu vă va spune altceva. Există un motiv pentru care eu mă aflu aici.

— Vă rog, insistă Hendrik, este într-adevăr foarte, foarte important.

— La conferința de presă, cum am spus. Cel mai bine este să vă adresați biroului de relații cu presa.

Cu asta, ușa se închise și ei rămaseră în stradă cu geamantanul.

•

Adalbert fierbea de furie. Era impresionant, de parcă el însuși emana radiații periculoase. Hendrik nu îl știa astfel pe fratele său. Adalbert părea că plutește deasupra necazurilor vieții cotidiene.

Îi sărise țandăra și lui Hendrik. Cel mai mult îl deranja că bătuseră atâta drum de pomană. Dar ce mai putea face? Întorcându-se la parcare, încercase de mai multe ori să sune la laborator și să solicite o întâlnire, dar la toate numerele răspunsese robotul, același peste tot, care le comunica să ia legătura cu biroul de relații cu presă. Nu exista nicio posibilitate de a lăsa un mesaj.

O armură de aur trezise evident interesul mass-mediei.

— Și acum? întrebă Adalbert, care trebuia să se lupte din nou cu geamantanul. Asta a fost?

În clipa aceea lui Hendrik îi trecu prin minte o posibilitate salvatoare.

— Poate că nu, spuse el, și își scoase telefonul mobil. Lasă-mă să încerc ceva.

O sună pe Miriam, o informă că erau la München și o rugă să se ducă la computer și să caute un nume în evidența participanților la seminare.

— Da, OK, răspunse ea. Trebuie să deschid calculatorul.

În timp ce așteptau, Miriam vorbea:

— Holst s-a cam supărat. Dar miercuri îi convine. Dacă se poate și mai devreme de ora nouă, să îl suni la Sonne. Se scoală la ora șase.

Sonne era unicul hotel din Burlingen, situat la mai puțin de o sută de pași de castel.

— OK, răspunse Hendrik.

Nu îl interesa asta. Oricum voia ca în viitor să scape de acest tip.

În sfârșit se auzi tastatura.

— Deci ce vrei să