— Nu ai vrea să îl suni tu și să îi spui că a intervenit ceva?

— Nu poți să o faci tu?

— Nu, mai bine sună-l tu. De la mine ar încerca să afle despre ce este vorba.

— Bine. Și ce să îi spun, dacă vrea să fixeze o altă întâlnire? Că îl vei suna tu?

— Da. Sau nu, propune-i miercurea viitoare. Astăzi este luni, până ajungem la München se face târziu, dar sigur vom mai găsi pe cineva la laborator. Dacă mâine-dimineață îl duc acasă pe Adalbert și după aceea plec și eu spre casă… da, miercuri. Până mâine-seară în orice caz mă întorc. Ar putea să vină la nouă.

— De ce atât de curând? Aș putea să îi spun să vină joi. Nu ți-ai mai asuma niciun risc.

— Poate că el vrea să dea ceva la ziar și joi ar fi prea târziu pentru ediția de sâmbătă, răspunse Hendrik.

Oare așa era? Parcă auzise de la cineva lucrul acesta. De fapt își dorea să discute mai repede cu Holst, care devenise cam plictisitor, pentru a rezolva odată problema. Ca o programare la dentist.

Și cum Adalbert nu se întorsese, Hendrik mai dădu un telefon. Formă numărul Oficiului Bavarez pentru Protejarea Monumentelor.

Dar nu avu prea mult succes. Administrația respectivei instituții nu dădea informații și nici doamnele de la biroul de relații cu presa, după cum îi spuseră acestea, dar într-un mod mai politicos. Era evident că între timp sunase foarte multă lume, în primul rând ziariști. Una dintre angajatele de la biroul de relații cu presa îi destăinui că descoperirea armurii din aur făcuse senzație.

— Ai la tine legitimația de la CERN? vru să se asigure Hendrik, când, în cele din urmă, Adalbert își făcu apariția.

Avea cu el un fel de geamantan din oțel, probabil cu aparatul de măsurat radiațiile.

— Altfel nu am intra nicăieri, ripostă fratele lui.

— Atunci să pornim.

Dispozitivul pentru navigație al mașinii aprecie la puțin peste șase ore timpul necesar pentru a ajunge la München, însă modifică prognoza la șapte ore, când înainte de Lausanne nimeriră într-un blocaj. Totuși Hendrik deveni deodată bine dispus, motivat și de faptul că întreprindea ceva împreună cu Adalbert. Mai făcuseră asta vreodată? Nu își amintea așa ceva, dar copil fiind, și-o dorise totdeauna. Oh, cât își admirase fratele mai mare! Adalbert știa tot, putea face tot… iar el nici nu era băgat în seamă. De cele mai multe ori nu reprezenta pentru Adalbert decât o piedică. Fratele lui mic și prost.

Iar acum goneau împreună pe urmele unei descoperiri posibil epocale…

Îi aruncă lui Adalbert o privire fugitivă. Și văzu cum acesta își puse în palmă o grămadă de pastile dintr-o pungă din plastic, și le înghiți repede, fără apă.

— Ce-s astea? întrebă el șocat. Ești bolnav?

Atât de multe tablete deodată nu luase nici tatăl lor, când i se apropia sfârșitul.

Adalbert dădu din cap, înghiți în sec de câteva ori, și când mărul lui Adam încetă să se mai miște, îi spuse:

— Sunt doar vitamine și minerale. Pentru a menține mașinăria în funcțiune.

— Atât de multe?

— Doar cât este necesar. Adalbert puse punga goală deoparte, scoase alta din buzunarul hainei și începu să înșire: 1,4 miligrame tiamină, deci vitamina B1, 4,5 miligrame B2 sau riboflavină, 45 de miligrame de nicotinamidă alias B3 și 10 miligrame de acid pantotenic, vitamina B5. Astea sunt 2 miligrame vitamina B6, piridoxină, 0,01 miligrame B12 și 0,1 miligrame biotină. Cele de aici sunt 15 miligrame betacaroten. Cele două pastile fac în total 500 de miligrame de vitamina C, acid ascorbic. Celelalte sunt 0,005 miligrame vitamina D. Acestea sunt 60 de miligrame vitamina E plus coenzima Q10. Apoi 250 de miligrame oxid de magneziu, plus seleniu și zinc, nu mai țin minte cantitățile. Celelalte sunt… stai puțin… 420 de miligrame de fosfatidilcolină. Și în sfârșit 0,3 miligrame acid folic.

— Uau! Și chiar ai nevoie de toate astea?

— Le-am furat de la Ray Kurzweil. El ia mai multe pastile, dar încă nu m-am prins care sunt.

— De ce? Și de fapt cine este acesta?

— Un inventator american. A construit primul flatbed scanner, a realizat lucruri importante în domeniul recunoașterii textelor, sintetizării vocale și analizei lingvistice, are optsprezece titluri de doctor onorific și a înființat zece firme, dintre care una care construiește sintetizatoare.

Hendrik se încruntă:

— Sintetizatoare? Și ce treabă are el cu medicina?

Adalbert clătină indulgent din cap.

— Kurzweil este unul dintre cei care se ocupă de viitor. În ultimele decenii a făcut zeci de previziuni, mai mult de optzeci la sută dintre ele s-au dovedit corecte. El a prezis dezvoltarea internetului încă de pe vremea când cei mai mulți oameni nici nu auziseră acest cuvânt. Ideea lui este următoarea: toate trendurile tehnice și științifice urmează curbe exponențiale de evoluție. Capacitatea de calcul a procesoarelor de exemplu s-a dublat la fiecare unu, doi ani, și asta din 1965. Crește și viteza cu care noutățile se răspândesc. De exemplu, telefonul mobil, energia solară, you name it – se răspândesc cu atât mai rapid, cu cât invenția este mai recentă. Noi trăim exact vremurile în care toate aceste noutăți ating apogeul, la fel și progresele din biologie și medicină. Asta-i poanta. Speranța de viață crește și va crește în continuare. Asta înseamnă că dacă trăiești astăzi și reușești să rămâi în viață suficient timp, această dinamică te depășește și nu vei mai muri.

— Ăă…, reuși Hendrik să mai zică. Serios?

— Acestea sunt evoluții inevitabile. La fel de inevitabile ca avalanșa plecată în vale. Cei mai mulți oameni nu sunt obișnuiți să gândească în curbe exponențiale, de aceea nu văd asta. Dar, garantat, asta se întâmplă. Ia gândește-te: jumătate de lume cercetează genomul, încearcă să afle cum funcționează celulele. Știi de ce? Pentru a elimina bolile ereditare? Pentru a produce copilul dorit cu ochi albaștri, blond și inteligență superioară?

— Așa cred. Da.

— Toate acestea sunt doar teatre secundare de luptă. Țelul real este nemurirea, nimic altceva. Adalbert