— Hmm…, mai mormăi încă o dată Adalbert.

— Nu, trebuie să ne ducem acolo. Dacă tu o să îți fluturi legitimația de CERN, unde se face știință pură, toți se vor da înapoi. Cel mai bine ar fi să iei cu tine și câteva aparate de măsură.

— Cum îți închipui că vom face? Că ne vom urca acum în mașina ta și vom merge în noaptea asta până la München?

Din tonul vocii sale reieșea cât de puțin îi surâdea ideea.

Și nici lui Hendrik nu îi surâdea.

— Nu, nu în noaptea asta, ci mâine. Vin de la un seminar, sunt obosit, și în afară de câteva sandvișuri la prânz, nu am mai mâncat nimic, așa că nu voi conduce noaptea. Nu mai am optsprezece ani.

— Și vrei să rămâi aici? Peste noapte? întrebă Adalbert aproape înspăimântat.

— Dacă nu îți cer prea mult.

— Hmm…

— Odinioară m-ai primit la tine. Între timp ai dobândit tot etajul, se va găsi un loc și pentru mine. Hendrik testă demonstrativ pernele canapelei și adăugă: De exemplu aici. Pare un loc potrivit.

— Pe atunci aveai un sac de dormit.

— Cu siguranță că undeva prin casă se vor găsi un așternut și o pătură.

Adalbert închise indispus laptopul.

— În ce mă privește, nu ai decât. Să o întreb pe madame Mourrain.

— Întreab-o și de ceva de mâncat.

— Bine.

•

Hendrik dormi relativ bine pe canapea, dar dimineața plecarea se tot tergiversa. Adalbert nu reușea să își facă bagajul. Medita la nesfârșit în fața șifonierului, împacheta câteva lucruri, apoi le despacheta, verifica liste și tot căuta una și alta.

— Credeam că tu călătorești destul de mult, spuse mirat Hendrik. Mergi la Standford și prin alte locuri. Cum reușești să ajungi la timp la aeroport?

— De fiecare dată este o dramă, recunoscu Adalbert în timp ce scormonea într-un sertar cu șosete desperecheate. Încerc de ani întregi să găsesc un set de piese de îmbrăcăminte potrivite în orice situație și să îmi iau mai multe. Zece pantaloni identici, zece cămăși identice și așa mai departe. Așa trebuie să fi procedat Einstein, ca dimineața să nu fie nevoit să aleagă cu ce să se îmbrace. Doar că nu reușesc.

— Cum așa?

— Pentru că nu găsesc cu ce să le înlocuiesc. La magazin nu sunt nici măcar zece cămăși identice, de aceeași măsură. Nu am nevoie de cămăși diferite. Ori nu am descoperit eu unde să fac astfel de cumpărături. Luă câteva șosete pentru a le împerechea și continuă: Nici măcar la șosete nu funcționează. Astea de aici, de exemplu. Le cumpăr totdeauna de la un supermarket din Franța, cam patru euro perechea, bumbac sută la sută. Mereu aceeași marcă, mereu negre, dar de fiecare dată arată altfel. Uite, inscripția asta. De ce au nevoie șosetele de o inscripționare? Soft. Ce prostie! O modifică permanent. Aici este orizontală, dincolo este oblică, la una este colorată, la cealaltă…

— Cei mai mulți oameni vor să se îmbrace diferit, opină amuzat Hendrik. Asta se cheamă modă.

— Eu îi spun pierdere de timp.

În sfârșit, Adalbert reușise să împerecheze o pereche de ciorapi, îi puse în bagaj și porni în căutarea altei perechi.

Când se trezise, Hendrik se temuse că trebuia să ia micul dejun cu proprietăreasa lui Adalbert, dar nu fusese nevoie. Fratele său avea în camera de lucru o cafetieră, chiar una scumpă, care la o apăsare pe buton prepara o cafea bună. O băură cu niște biscuiți franțuzești ciudați, din făină neagră, fără lapte, la o măsuță de lângă birou.

În cele din urmă, Adalbert termină de făcut bagajul, dar nu putură pleca pentru că acesta voia să ajungă mai întâi la CERN, pentru a replanifica niște întâlniri, a rezolva „rapid” câteva chestiuni importante și, firește, pentru a face rost de un aparat pentru măsurarea radiațiilor. Hendrik oftă și îl conduse.

Nu era departe. Pe vreme bună, îi povesti Adalbert, folosea bicicleta și spera că va renunța la mașina personală atunci când se vor deschide noile linii de autobuz.

Hendrik își făcuse planul că vedea măcar puțin din celebrul institut de cercetări la care lucra fratele său, dar spre dezamăgirea lui, acesta îl lăsă la centrul pentru vizitatori.

— Ar fi prea complicat să obțin acum un permis de vizitator, îi spusese acesta nerăbdător. Doar vrem să plecăm, nu?

— Evident, ripostă Hendrik.

Bine, își va petrece timpul aici.

Centrul pentru vizitatori era dezamăgitor, arăta mai curând ca un butic dintr-un aeroport. Pe un glasvand era inscripționat „Bine ați venit” în douăzeci de limbi. La recepție stăteau trei femei. Una dintre ele se întreținea cu un bărbat bizar, îmbrăcat cu un tricou pe care scria Când mă fac mare, vreau să fiu zeu. Mai existau aici câteva canapele și un shop cu suvenire cu brelocuri-CERN, pixuri-CERN, șepci de baseball-CERN și altele asemănătoare. Cel mai extravagant element era o operă de artă îndoielnică, de formă circulară, din metal, fixată în podea.

Hendrik se gândi cât de ciudat era faptul că, stând aici, cu greu îți puteai imagina că toate acele instalații subterane, kilometricul accelerator de particule și detectoarele mari cât un bloc chiar existau. Văzuse fotografii și Adalbert îi povestise despre acestea pe când se construia Marele accelerator de hadroni. Totul părea fantastic.

Se părea că aceasta nu era doar părerea lui, pentru că privirea i se opri pe o planșă cu titlul CERN in popular novels, pe care era o listă cu ficțiuni scrise despre CERN și cu ceea ce era real din acestea: nu foarte mult.

După un timp o sună pe Miriam. Îi relată pe scurt unde era și ce intenționau să facă, așa că nu va ajunge până seara acasă.

— Hmm…, făcu Miriam amuzată. Și interviul tău de astăzi după-amiază?

— Ce fel de…? Oh, fir-ar să fie! Am uitat complet de el!

În urmă cu câteva săptămâni fixase o întâlnire cu Ingo Holst, ziaristul care îl lansase cu adevărat. De atunci, acesta avusese tot