Hendrik ridică mâinile:

— Eu nu am auzit despre vreo armură din aur. După părerea mea, nu ar avea niciun sens să confecționezi așa ceva.

— OK. Adalbert citi restul textului, dând din când în când din cap, mișcă ușor de câteva ori maxilarul inferior dintr-o parte în alta, ca și cum ar fi mestecat ceva, și în final strânse paginile la un loc. Așadar, dacă plecăm de la ideea că acest text zugrăvește un eveniment real, prima întrebare pe care eu mi-aș pune-o ar fi: cum se face că aurul a fost atât de periculos? Aurul diavolului. Denumire romantică. Sursa de radiații, clar. Este descris aici. Tânărul care deschide cutia din plumb își pierde vederea și moare. Dar ce face aurul atât de periculos?

— Faptul că este radioactiv, își dădu cu părerea Hendrik. Chiar tu ai spus. Notele de pe ultima pagină. Dezintegrarea mercurului.

Fratele său clătină energic din cap.

— Nu, nu. Reacția de dezintegrare eliberează doar radiație. Electroni. În mare parte ei sunt opriți de haine. Și chiar dacă nu ar fi așa, ar produce doar arsuri locale ușoare. Ca la femeia care a purtat acel crucifix. Nu este normal ca moartea să survină atât de repede. Și chiar cavalerul… Eu cred că o astfel de armură nu se poartă pe pielea goală. Se ia ceva pe sub ea, probabil o haină din piele. Cu o tunică din piele nu ar fi pățit nimic.

Hendrik îl măsură neliniștit cu privirea pe fratele său. În final, descoperirea armurii din aur nu ar fi atât de importantă, cum își imaginase el?

— Tu crezi că armura era radioactivă, dar nu suficient de radioactivă?

— Da, cam așa s-ar putea spune. El răsfoi copiile, arătând de câteva ori spre text. Uite: descrierea modului în care umblau cu piatra. O aruncau simplu în mercurul încins… apoi o mișcau… Ierburile și ce mai pun ei acolo sunt prostii. Esențială este radiația gama enorm de puternică venită din piatră. Mă întreb de unde o proveni lumina. Și asta este interesant. Poate fi un efect de ionizare? Trebuie verificat. În orice caz, acolo se lucra mult mecanic. Probabil pentru a duce cât mai mult mercur aproape de sursa radiației, deși nu aveau cum să știe asta. Iar în timpul amestecării, din piatră este posibil să se desprindă particule microscopice, care se regăsesc în aur. Mai cugetă puțin asupra acestor argumente, apoi clătină din cap și adăugă: Da, așa trebuie să fie. Atunci urmele ar fi de ajuns, simplu praf rezultat din frecare. Dacă piatra este cu adevărat o sursă atât de puternică de radiație gama, atunci aurul cu pulberi de piatră în el ar fi extrem de periculos, chiar și astăzi. Asta s-ar putea măsura. Ar fi o dovadă clară. Ridică privirea și îl întrebă pe Hendrik: Unde se află acum armura?

Hendrik ridică din umeri:

— Nu am idee.

Simțea cum devenea tot mai supărat pe fratele său. Nicio vorbă despre faptul că el, Hendrik, avusese acum mai bine de zece ani ideea că în această povestire se descria o întâmplare reală. Și în loc de a recunoaște că el, Hendrik, avusese dreptate, Adalbert juca acum rolul de cercetător care pătrunde în profunzimea lucrurilor! Tipic. Așa a fost mereu între ei: când nimerea și găina oarbă un bob, fratele mai mare i-l sufla imediat.

— Ar fi posibil, continuă Adalbert, ca din aur să fie extras material radiant.

Ceea ce din punct de vedere științific ar fi extrem de interesant. Adună filele și le puse teanc pe masa de lângă canapea. Oricum, mai întâi ar trebui să obțină armura. Și aprobarea de a o topi. Lucru care nu va fi acceptat de arheologi.

Un moment, lui Hendrik îi trecu prin cap să ia copiile cărților și să plece. Asta era problema lui, fir-ar să fie!

Dar, pe de altă parte, dacă era cinstit, nu știa cum să procedeze în continuare. Dacă el, gurul controversat al bogăției, va apărea cu un teanc de hârtii, cópii ale unor cópii, va fi luat în râs. Asta pe lângă faptul că nu avea idee unde le putea duce.

— Cred, spuse Hendrik cât mai calm posibil, că armura a fost dusă la un muzeu. O astfel de descoperire arheologică nu putea fi lăsată într-un șantier. După ce își drese glasul, adăugă: într-o zi de duminică nici nu se pot afla mai multe.

Adalbert îi aruncă o privire ironică:

— Asta crezi tu.

Apoi se ridică, ieși din cameră și se întoarse cu un laptop argintiu subțire, pe care îl deschise imediat.

Hendrik veni în spatele lui Adalbert și îl urmări căutând pe internet. Rămase mirat cât de repede se încărcau paginile, multe instantaneu, nu fragmentate și greoi, cum i se întâmpla lui acasă.

— La CERN am o conexiune permanentă, îl lămuri Adalbert în timp ce degetele îi alunecau pe taste, au cea mai rapidă conexiune la internet de pe planetă. Când se fac testările la marele accelerator, se prelucrează și se transmit cantități uriașe de date.

După un sfert de oră aflaseră mai multe.

— Așadar, concluzionă Adalbert, cu descoperirile arheologice de orice fel se ocupă Oficiul Federal pentru Protejarea Monumentelor din fiecare land. Deoarece descoperirea s-a făcut în Bavaria, există trei locuri în care se poate afla armura: la München, la Bamberg sau la filiale. Trebuie să aflăm de care zonă aparține șantierul. Dar eu consider că o descoperire atât de neobișnuită va merge direct la autoritatea cea mai înaltă. Deci la München. Și la München există și un laborator central. Nu cred că au dus armura în altă parte. Arătă cu degetul pe ecran adresa și numărul de telefon al laboratorului. Putem suna mâine acolo.

— Sau putem să mergem, interveni Hendrik.

— Hmm…

Nici în această privință Adalbert nu se schimbase: ura să fie smuls din rutina lui. Pentru el o zi bună era aceea care se derula ca ziua precedentă.

— Ce ne vor spune dacă vom suna? ridică problema Hendrik. Nimic. Probabil că de