copil și bărbatul primise un post în străinătate. Adalbert ocupase și camerele acestora, pe care Hendrik își imagina că le umpluse cu dosare și cărți.

În urmă cu câțiva ani soțul proprietăresei murise. Oare Adalbert își mărise iar locuința? Hendrik era curios.

Poarta de la grădină era încuiată. Pe aleea din spatele ei se afla mașina fratelui său, același antic VW! Hendrik sună. În casă se aprinse lumina, dincolo de ferestrele ca niște ambrazuri se observa mișcare. Ușa casei se deschise și Adalbert ieși în papuci și jachetă tricotată.

— Ce faci aici? întrebă acesta în timp ce descuia poarta.

Numai entuziasmat nu părea.

— Trebuie să îți arăt ceva, zise Hendrik.

— Ce?

— Nu s-ar putea să intrăm mai întâi?

Adalbert deschise poarta, îl lăsă să intre și o încuie după el.

— A fost o nechibzuință din partea ta să vii neanunțat. Săptămâna trecută pe vremea aceasta eram la Stanford. Ar fi fost mai bine să te anunți.

— Da? Atunci spune-mi cum, morocănosule!

Adalbert pufni.

Cum intră în casă, Hendrik simți miros de praf, de produse pentru curățenie și mâncare, care îi aminti lui Hendrik de vizita anterioară. Cât de plăcut fusese să conducă mașina printre munții înalți cu vârfuri acoperite de zăpadă. Cât se simțise de tânăr și plin de putere și elan. Atunci venise cu Jessica, prima prietenă adevărată a lui. Se certau mereu, pentru a se împăca în pat, o avalanșă permanentă de senzații. Asta până la o ceartă după care nu s-au mai împăcat. Habar nu avea ce mai făcea Jessica.

Holul de la intrare era tot atât de mare și sobru, cum și-l amintea. Ușa culisantă dinspre camera de zi era deschisă. O femeie smochinită, cu părul alb, dădu din cap când îl văzu. Își amintea că atunci când o cunoscuse îl făcuse să se gândească la o lăcustă și această impresie o avu și acum. În fundal era deschis un televizor cu ecran imens, din care răzbătea bubuitor o voce în franceză. Adalbert și femeia schimbară câteva cuvinte, apoi aceasta se întoarse în camera de zi și închise ușa după ea, în timp ce Adalbert o luă pe scări spre etaj.

— Am văzut eu bine? vru să se asigure Hendrik. Te uitai cu proprietăreasa la televizor?

— Da, la știri. Și?

Hendrik ridică din umeri și deodată pielea i se făcu ca de găină.

— Nimic. Este treaba ta.

Etajul arăta schimbat. Părea o filială a institutului. Pe coridor pereții erau acoperiți cu rafturi pline de cărți, bibliorafturi, casete VHS și alte suporturi de stocare a datelor. Câteva computere prăfuite, scoase din uz, erau înghesuite într-un colț. Nu erau PC-uri obișnuite, ci unele mai voluminoase.

Fără nicio îndoială că Adalbert nu mai avea intenția de a se muta de aici. Probabil că va sta cuminte la televizor cu bătrâna, până când aceasta îi va lăsa casa moștenire. În camera în care îl conduse fratele său, în afară de câteva rafturi și dulapuri pentru dosare mai erau o canapea și o masă. Henrik scoase ziarul, îl deschise la pagina cu articolul și spuse:

— Citește aici.

Adalbert citi și ridică indiferent din umeri.

— OK. Și?

— Ce înseamnă „și”? Este dovada că povestea de atunci…

— Da, știu că tu asta crezi, îl întrerupse Adalbert. Dar eu m-aș gândi că cineva, cândva, a fost atât de smintit încât să comande o armură din aur. Și pornind de la acest eveniment au apărut tot felul de legende.

Hendrik simți că se rupsese ceva în el. El nu privise lucrurile astfel.

Și probabil că Adalbert, ca totdeauna, avea dreptate.

Brusc se simți obosit.

— De fapt, voiam să te întreb dacă mai ai copiile pe care ți le-am trimis odată. Ale mele au fost distruse într-o inundație provocată de o avarie la o țeavă.

Adalbert își umflă obrajii:

— Pfui! Dacă le mai am? Nu știu. Cât timp a trecut de atunci? Zece ani?

— Cred că doisprezece.

— Oho!

Dar se apucă totuși să le caute. Hendrik nu avea nici cea mai vagă idee cum va reuși fratele lui să se descurce în vraiștea care domnea în casă.

Așa că se așeză pe canapea și așteptă.

Etajerele din jur se îndoiau sub greutatea cărților și teancurilor de hârtii, peste care se așternuse un strat gros de praf. Pe banca din lemn din donjon erau alte teancuri de cărți cu sute de semne colorate, judecând după culoare, puse probabil de ani buni. În colțuri se vedeau cutii pline cu hârtii, plicuri desfăcute, precum și… da, benzi de computer? Care se foloseau prin anii ’70? Hendrik nu credea că la CERN se mai lucra cu așa ceva. Probabil că astăzi era greu să mai faci rost de cititoare pentru aceste benzi.

Dar asta ce mai era? Hendrik se aplecă, trase o carte care îi atrăsese atenția printre cărțile de specialitate, pentru că arăta ca un manual de școală. Era o antologie pentru cursul superior! Un semn de carte îngălbenit se afla în dreptul unui text de Franz Kafka, cu titlul Un artist al foamei. Adalbert notase aici trei semne de exclamare.

Hmm… Hendrik închise cartea și o puse la locul ei.

Se gândi din nou că existau multe lucruri pe care nu le știa despre fratele său.

Îl auzea pe Adalbert scotocind prin camerele alăturate. Podeaua din lemn scârțâia, ceea ce pe Hendrik îl făcu să se gândească dacă această casă era potrivită pentru un colecționar împătimit ca Adalbert. Ce de hârtii! Acestea cântăreau tone.

Cu siguranță că mai avea copiile. Așa spera.

În cele din urmă ușa se deschise și Adalbert intră în cameră cu un teanc de hârtii în mână. Înainte ca fratele lui să stingă lumina și să închidă ușa, Hendrik văzu că și camera alăturată era plină cu rafturi, comode și dulapuri pe care tronau documente.

— Astea sunt? întrebă Hendrik.

— Da, răspunse absent Adalbert, cu privirea la text. Mă gândeam eu la asta.

Adalbert mută cu mâna liberă câteva cărți de pe un scaun pe banca din lemn, pentru a se așeza în fața lui Hendrik.

— Ceva nu se potrivește în povestea asta. Adalbert